Are şi n-are dreptate Paul Cernat să măture pe jos cu cel de-al treilea roman al lui Mihnea Rudoiu. Căci pentru a face asta cronicarul Observatorului cultural îi pune acestuia în gură nişte ambiţii de care eu unul, sincer să fiu, nu-l cred în stare pe tânărul autor. Cu alte cuvinte, îl ridică ideologic atât cât să aibă apoi de unde-l prăbuşi estetic. Unul din reproşuri se referă la presupusa încercare a lui Rudoiu de a-şi căptuşi sarcasmul lejer cu profunzimi metafizice. Mă-ndoiesc însă că sub pojghiţa agreabilă a cărţii vom găsi, la răzuire, cine ştie ce abisuri. Stilul romanului apărut la Curtea Veche (ca şi al celor anterioare, de la Humanitas şi Cartea Românească) nu e superficial şi disimulat, ci, mai simplu, superficial şi autosuficient.

Aici e un paradox. Sătul să mai opereze, în materie de proză, cu puncte din oficiu, Cernat uită că acestea pot fi şi pe minus, nu neapărat pe plus. Ceea ce conduce, evident, la erori de notare. După două cărţi care n-au convins pe nimeni (A toi, cuando tu no estas şi Micul Abelardy. Viaţa şi opera), Mihnea Rudoiu pornea cu un handicap indiscutabil. E numai meritul lui că, de bine, de rău, a reuşit acum să-l echilibreze.

Mai înţelept ar fi să ne resemnăm. Lui Rudoiu, pur şi simplu, n-ai ce-i face. Aşa e el, aşa sunt cărţile lui. Oricum, fără să schimbe prea tare formula, N-are momentan titlu e mai coerentă epic şi, în consecinţă, mai lizibilă. (N-ar fi rău să citim sintagma de pe copertă, altminteri naivă, într-un sens deviat, mai apropiat de heraldică decât de filologie. Prezentul roman n-are, în primul rând, titlu nobiliar, e o întreprindere sine nobilitas, adică, prescurtat, snoabă. Aceasta e singura conduită narativă pe care o putem lega, fără griji, de scrisul lui Rudoiu.)

Iată deci, cheia cărţii. Protagonistul, care împrumută date din biografia autorului, nu e un ratat ridicol du