Multora dintre cititori cărţile de popularizare a darwinismului le sună incomod şi iritant. E în ele o voinţă de a-i rupe de obişnuinţe şi de a le aminti că Dumnezeu, creaţia şi providenţa sunt vorbe goale, încît a le citi cu inima uşoară e peste puterile lor. Şi, în loc să le cerceteze cu curiozitatea spiritului dornic de a se cultiva, le străbat cu stenahoria crescîndă a celor care se simt agresaţi. De aceea, deşi sub unghiul competenţei cărţile de acest fel sunt ireproşabile, sub cel al moralului ele sînt resimţite ca demolatoare.
Genul acesta de tomuri care te informează demoralizîndu-te are ca efect risipirea iluziilor. După ce le-ai citit, îţi vine foarte greu să-ţi mai păstrezi optimismul în privinţa unicităţii omeneşti. Cum să mai ai naivităţi în privinţa lui Adam cînd ştii că linia filogenetică din care a apărut trece prin viermi, năpîrci şi batracieni?
De aceea, chiar dacă darwinismul nu e o teorie pe care s-o poţi ignora, e puţin proabil ca un credincios, citind cartea lui Dawkins, să aibă parte de dureroase frămîntări interioare. Iar cauza nu stă în lipsa de inteligenţă cu care a fost scrisă - Dawkins e unul din cei mai avizaţi specialişti contemporani în materie de selecţie naturală -, ci în amănuntul că autorul britanic face apel la raţiunea şi înţelegerea cititorului, virtuţi care, puse în regim de concurenţă cu vîna credinţei, nu au nici un sorţ de izbîndă.
Iar cel care ştie foarte bine acest lucru este chiar Dawkins. Anticipînd că are de înfruntat reţinerile atîtor adepţi ai creaţionismuui, zoologul de la Oxford, înainte de a prezenta trăsăturile principale ale teoriei selecţiei naturale, îşi pregăteşte paşii cu migală de strateg abil, trecînd în revistă motivele obişnuite care îi îndeamnă pe oameni să fie reticenţi faţă de teoria darwinistă.
Trei sunt motivele pe care Dawkins le găseşte răspun
