Printre multele carti care m-au rasfatat din frageda copilarie, una ce reconstituia partide de sah antologice, structurandu-le in chip de povesti frematatoare in care regele si regina, nebunul si turele, caii si pionii prindeau viata pe un camp de lupta imaginar si foarte plastic descris, mi-a venit cu prisosinta in minte dupa ce am urmarit cu sufletul la gura cea mai recenta isprava a lui Tarantino. Multi au spus deja ca regizorul teribil al Hollywood-ului s-a rafinat, ca "Inglourious Basterds" este opera lui de maturitate, ca acum stapaneste total instrumentele cinematografului, ca are la indemana inclusiv stilistica europeana, lucruri de total bun simt si absolut adevarate. Insa ceea ce copleseste in cazul lui, ca intotdeauna, este simtul ludic ce nu-l paraseste nicicand. La fel ca in toate filmele sale precedente, Tarantino are o placere nebuna sa rastoarne conventiile, sa pastreze intacte piesele de pe tabla de sah, dar sa dinamiteze din temelii regulile jocului. De data aceasta, cu o miscare gratioasa si foarte hotarata, el spulbera puzzle-ul memoriei (cinematografice) colective postbelice, constituit din saptezeci de ani de filme de razboi care respecta istoria, transpunand-o pe ecran in nenumarate stiluri si registre. Extrem de arbitrar (pana la urma), el isi alege drept tabere beligerante evreii si nazistii. Dar orice legatura cu istoria se opreste aici, iar cea care prinde viata ca argintul viu, trepidand de imaginatia nelimitata a lui Tarantino, este istoria filmului. Pentru ca regizorul inventeaza personaje care sintetizeaza copios datele tuturor eroilor de gen din filmele de razboi mai sus pomenite (respectiv nazistii si adversarii lor), insa incarca voit figura lui Aldo Raine si Hans Landa - si chiar cateva personaje secundare - cu atatea date si nuante incat le plaseaza direct in galeria figurilor caricaturale, nicidecum verosimile. E drept, niste