Eram în concediu când am vrut să urcăm de la Slănic Prahova până la Cheia şi Muntele Roşu. Fiind vineri după-amiază, eram conştienţi că e o decizie destul de hazardată, dar îi promiseserăm copilului că mergem la munte. Aşa că ne-am aliniat cu restu' lumii care străbătea DN1A, varianta mai relaxată a lui DN1, dintre Ploieşti şi Braşov.
Am întâlnit şi aici şoferi cu handicapul de a fi incapabili să-şi păstreze banda în curbe, intrând pe contrasens. În rest, tiruri, camioane şi căruţe. Mai aveam vreo 9 kilometri până la Cheia, când coloana a prins a se strânge şi s-a oprit. Remarcasem că pe sensul opus nu mai trecuse nimic de ceva vreme. Ne-am oprit şi, la câteva minute, coboară pe lângă noi Descarcerarea urmată de două salvări. Atunci am hotărât să facem stânga-mprejur.
La un moment dat am depăşit ambulanţele care trăseseră pe drepta. (Ştiu că se opresc când pacientul intră în stop cardiac şi medicii trebuie să intervină.) După câţiva kilometri ne-am oprit. La barieră, pentru a-i face loc "Expresului de Mâneciu" - un tren ce abia se târâie şi care avea şi haltă în dreptul barierei. Ajung şi salvările şi... se opresc. Ambulanţierii coboară din nou, agitaţi. Se uită în stânga, în dreapta, fac ture de la o maşină la alta, îşi întind capetele peste barieră cu mâna streaşină la ochi, vorbind la telefoane.
Mă gândeam cât de puţin noroc au cei care se zbăteau între viaţă şi moarte în salvări. Am sperat că şefii de echipaj vor putea lua legătura cumva, prin Poliţie, prin CFR, cu mecanicul - să oprească pentru a putea trece ambulanţele, dar asta la noi e imposibil. Până se găsesc şi pică de acord toţi şefii între ei vor mai trece multe trenuri.
Într-un final, "expresul" s-a târât prin faţa noastră, iar bariera s-a ridicat. După maximum 3 kilometri am ajuns la a doua barieră - cobor
