Vă simţiţi prea bine în propria piele şi acest lucru vă plictiseşte? Vreţi o senzaţie atipică sau o reacţie "pasională" care să vă rupă din asamblajul aiurelii cotidiene? Nimic mai simplu! Declaraţi public că îl admiraţi pe Horia Roman Patapievici sau că sunteţi de acord cu multe dintre ideile lui Gabriel Liiceanu.

Dacă veţi comite acest "păcat capital", trei etichete vă vor reprezenta în faţa celorlalţi: inamic public, snob needucat şi sepepist cu zgardă băsesciană.

E adevărat că de când s-a inventat tiparul trăim în plin absurd kafkian şi că absurdul există numai ca unitate de măsură morală, dar tot îmi pare de-a dreptul incredibil ce "vijelii reacţionare" pot stârni aceste două nume. Nu doar în rândul găştilor presupusei intelectualităţi româneşti, dar şi în capetele oamenilor de rând. Intens batjocoriţi prin diferite şi obscur-comunistoide campanii de presă, criticaţi de la roşia tarabei până la microfonul tribunei şi acuzaţi de tot felul de propagande extremiste, cei doi deţin în prezent statut de dizgraţiaţi oficial. Doi "oameni răi" şi prea educaţi care, prin simpla mişcare a unui deget, lezează ura multifuncţională, multifaţetată şi prodigioasă pe care românul s-a obişnuit s-o scoată la înaintare ori de câte ori la urechea lui ajunge vreun cuvinţel "anapoda" sau o teorie nepopulistă opusă nevoii sale înăbuşitoare de-a fi egalul absolut şi sărbătorit al tuturor.

E foarte bizar ce fascinaţie pot exercita cei doi asupra tuturor categoriilor sociale post-ceauşiste, deşi rari sunt cei care "se dumiresc" cu adevărat în legătură cu ceea ce vor ei să transmită. De exemplu, am întâlnit mulţi instalatori, zugravi, mecanici, tâmplari şi câţiva literaţi sceptici "dă Bucureşti" (mulţi dintre ei oameni cinstiţi, mulţi dintre ei politicoşi, dar cei mai mulţi dintre ei mânaţi de o cultură precară) care de cum auzeau pronunţându-se numele de Patapie