Cu ani în urmă, copil fiind, l-am întrebat pe un preot: „De ce Dumnezeu îngăduie atât de mult rău pe pământ?“. Mi-a răspuns că răul nu e mai numeros, dar este mult mai zgomotos decât binele. Atunci nu l-am înţeles, iar mai târziu, crescând, nu l-am crezut. Până săptămâna trecută...
În România există încă prea multe subiecte tabu. Sunt lucruri despre care nu vorbim în public, fie pentru că ne e ruşine de ele, fie pentru că purtăm o parte din vină, fie pentru că nu le cunoaştem îndeajuns. De la faptul că ţara este condusă încă de foşti comunişti de mâna a doua şi până la creştinismul comod pe care mulţi dintre noi îl practicăm, să eviţi aşezarea punctului pe i a devenit o artă în care noi, românii, excelăm. Coada este centrul în jurul căruia ne învârtim, astfel încât provocăm rău nu doar celorlalţi, ci şi nouă. Când vezi zilnic în faţa ochilor doar o coadă, ajungi în final să crezi că lumea întreagă nu e altceva decât un uriaş cur.
Unul dintre tabuurile cele mai straşnice în România sunt problemele psihicului. Nu există nuanţe între „nebuni“ şi „normali“ şi, poate, tocmai de aceea, primii ajung parlamentari europeni, iar ceilalţi fug din ţară. Dar chiar şi când este vorba despre afecţiuni frecvente, cum este depresia, legea negaţiei domneşte. „Nu merg la medic să-mi dea nu ştiu ce pastile“, „Nu merg la psiholog, că doar nu-s nebun!“, „Am doar o mică depresie, îmi revin eu de unul singur“. Sunt toate afirmaţii pe care le-am auzit în lunile în care am căutat persoane dispuse să vorbească în public despre cum e să trăieşti în România, având cea de-a doua boală ca frecvenţă în Europa: depresia.
Am abordat zeci de oameni despre care am aflat că suferă din cauza depresiei. Celebrităţi, intelectuali, şoferi, studenţi, medici... După un timp destul de îndelungat, am găsit cinci care mi-au spus: „Da, voi vorbi despre asta asumându-mi orice riscuri“. Nu am gă
