Din păcate, este foarte posibil ca ultimul film al regizorului danez Lars von Trier să nu poată fi văzut pe marile ecrane în România, în special din cauza scenelor cu conţinut sexual explicit, de o violenţă ieşită din comun. Filmul a putut fi vizionat în premieră la TIFF anul acesta, se vehiculează însă o variantă cenzurată care să cruţe publicul de imaginaţia debordantă sexual a regizorului. Cred că este inutil să subliniez cât de tâmpită ar fi mutilarea filmului lui von Trier printr-o variantă ad usum delphini, ca şi prima întrebare care i s-a pus după vizionarea filmului la Cannes şi anume cum îşi justifică noua operă. În cazul unui regizor de talia lui Von Trier chiar dacă ai presupune că nu mai ştie ce face, sau că "lucrarea" sa nu coincide cu aceea a Domnului, - deşi numeroase sunt căile lui -, nu-i mutilezi opera şi nu-i ceri pe un ton imperativ ca unui copil neascultător să-şi explice fapta reprobabilă. Tocmai violenţa, excesul într-un anumit context separă filmul de acuzaţiile clasice de pornografie, exhibiţionism, sadism, cuvânt mare, dar o cheie pentru filmul regizorului danez, pentru că ieşirea din făgaşurile normalului sub imperiul instinctului sexual eliberat de constrângerile civilizaţiei provoacă apropierea de sacru pe care atât începutul filmului cu lentoarea sa rituală modelată de partitura lui Händel, Lascia ch'io pianga, cât şi finalul cu soteriologia sa dantescă o reclamă. Nu există nicio o pictură de vulgaritate în acest film, şi nicio clipă tensiunea sexuală cu momentele ei paroxistice nu se autocentrează pe mecanismul copulatoriu al marionetelor care dau din fund în filmele de specialitate. Pe scurt, un cuplu îşi pierde copilul care nesupravegheat alunecă de la ferestră în timp ce El şi Ea, nu există nume în această poveste, fac dragoste. Actul sexual are însă ceva din oficierea unui ritual pe care o reclamă nu numai desfăşurarea au relan