Multe sunt şi reproşurile ce s-au făcut medicinii. În mod greşit, cele mai multe se adresează în primul rând medicului, ţinta lor predilectă, un alt „acar Păun“. Problema este mult mai complexă, chiar dacă ar putea fi concentrată într-o singură mare dezamăgire: omenirea nu a devenit mai sănătoasă cu progresul civilizaţiei şi nici mai fericită. (...)

Mai întâi, suntem dezamăgiţi de înseşi limitările ştiinţei medicale. Ne regăsim aici în tragicul existenţial al cunoaşterii umane: imposibilitatea de a cunoaşte totul, de a controla totul prin raţiunea noastră. Pentru medicină, mai mult ca pentru oricare alt domeniu al biologiei aplicate, relativitatea adevărului este mult mai dramatică decât în ştiinţele „tari“ (chimie, fizică), de care beneficiază în mare măsură. Progresele importante de care ne bucurăm ne-au adus în faţa altor noi şi noi probleme. Au rămas multe boli pe care încă nu le cunoaştem, pe care nu le putem trata, pe care nu ştim să le evităm. Dacă unele – puţine la număr – au dispărut, altele au apărut în loc. Stăpânim infecţiile bacteriene, dar au explodat virozele, şi printre ele una – infecţia HIV-SIDA – ameninţă cu apocalipsa demografică două continente, prin extinderea ei alarmantă. Paradoxal, chiar progresul de care ne bucurăm naşte unele boli noi: „bolile civilizaţiei“. Ele ţin de criza ecologică, evident scăpată de sub control, dar şi de stilul „modern“ de viaţă care cuprinde câţiva factori majori de risc: „cei trei S“ (stres, sedentarism, supraalimentaţie). Criza omului contemporan nu putea, astfel, rămâne fără o reflectare şi în condiţia de sănătate, fenomen din afara jurisdicţiei medicinii. Cum să explici, apoi, deriva sinucigaşă a cohortelor magnetizate de „paradisul artificial“ al consumului de toxice? Un igienist (Rex Fendal) aprecia, critic: „Dacă aş compune un epitaf al medicinii secolului XX, ar trebui să scriu: strălucitoare prin