Tendinţa de a ne rătăci „în cerc“ nu este doar o găselniţă a filmelor de groază, ci un impuls imprimat de mecanismele cerebrale. „Proiect: Vrăjitoarea“ („The Blair Witch Project“, 1999) a devenit unul dintre filmele de referinţă ale genului horror nu datorită actorilor sau efectelor speciale (aproape lipsă, de altfel), ci datorită tensiunii create de faptul că personajele principale se rătăcesc fără speranţă într-o pădure malefică, deplasându-se, sistematic, în cerc.
Preocupaţi să afle dacă „rătăcirea circulară“ este o găselniţă narativă sau o realitate empirică, nişte cercetători germani au derulat un experiment sub îndrumarea psihologului Jan Souman, de la Institutul „Max Planck“ pentru Biologie Cibernetică din Tübingen. 15 voluntari, legaţi la ochi şi echipaţi cu dispozitive GPS, au fost puşi să se deplaseze în linie dreaptă, de-a lungul unui câmp. Cei mai mulţi dintre subiecţi au descris traiectorii sinuoase, iar, pe alocuri, s-au mişcat în cercuri cu diametrul de aproximativ 20 de metri.
Ipoteza că mersul în cerc s-ar datora unor diferenţe subtile de greutate şi/sau lungime a pa-sului nu a fost confirmată: cu toate că subiecţii au prezentat diferenţe în modul de a păşi, de la un picior la altul, s-a constatat că aceste inegalităţi nu sunt responsabile de tendinţa de a merge în cerc.
Explicaţia găsită de Souman este simplă: deplasarea circulară se datorează unor mecanisme cerebrale: când nu avem vizibilitate optimă, creierul (setat natural să traseze o direcţie rectilinie), funcţionează pe baza unor informaţii limitate, provenite de la sistemul vestibular, care reglează echilibrul, şi de la senzorii de mişcare din musculatură şi articulaţii. „Toate aceste semnale au mici marje de eroare, fapt care le imprimă oamenilor traiectorii sinuoase“, explică Souman.
În anumite circumstanţe, o acumulare
