Primarul îşi începea ziua mahmur şi o încheia uneori puţin ameţit. Cel mai adesea, în ultimele două luni, ajungea acasă atît de beat, încît nu mai era în stare nici să se dezbrace de noapte. Soţia lui nu mai ieşea pe stradă şi nu mai apărea nici la întîlnirile doamnelor din oraş. La început Ioana scotea hainele de pe el supărată că din cauza ruşilor şi a locuitorilor oraşului Mitică al ei se consuma astfel. Cînd a început să afle că Mitică făcea liste pentru ruşi, mai întîi nu i-a venit să creadă, pînă cînd, într-o seară, el însuşi a recunoscut că aşa apăra oraşul. "Cîţiva basarabeni pripăşiţi în oraş şi nişte rezervişti... care dracu ştie ce-or fi făcut în Rusia... Un semn de bunăvoinţă!..." Ce semn de bunăvoinţă, l-a întrebat Ioana. "Să-mi spună mie cine are curaj să-i refuze pe ruşi?!" i-a zis de-abia nimerind cuvintele, în timp ce ea îi trăgea pantalonii. A doua zi, dimineaţă, la cafea, primarul i-a spus să-şi vadă de treburile ei, cînd Ioana l-a întrebat din nou ce semne de bunăvoinţă le făcuse ruşilor. Mitică era mai mult tăcut decît mahmur. Nu-şi amintea ce-i spusese şi nici nu înţelegea de ce Ioana se lua după asemenea vorbe. Se lua şi ea după cei care voiau să facă din el vinovat pentru abuzurile ruşilor?! Seara, cînd s-a întors acasă, primarul era lemn. Îi înjura pe ruşi, pe judecător şi pe chelnerul Ion de la restaurantul din gară. Cînd Ioana a vrut să-i dea jos hainele, s-a apărat, cu un rest de energie, împotriva celor care încercau să-l lase în curul gol! S-a trezit mai devreme ca de obicei. Şi-a schimbat hainele şi s-a dus la primărie pe jos, devreme, să se mai trezească. În drum s-a oprit la cîrciuma lui Drogeanu, la o ciorbă de burtă. Aici se dregeau în zori ofiţerii regimentului şi lumea bună din oraş după chefurile prelungite pînă dimineaţa. Cine trecea pe la Drogeanu, chiar dacă nu îşi revenea după chef, măcar dădea de înţeles de ce părea bu