Printre multele schimbări pe care anul 1989 le-a adus în viaţa publică românească a fost şi redobîndirea posibilităţii de a vizita Balcicul. Un loc atît de des invocat şi atît de puţin cunoscut, atît de prezent şi de concret ca imagine mitico-simbolică şi atît de abstract, de ficţional, ca realitate peisagistico-turistică, ocolit cu grijă de propaganda comunistă şi invocat patetic de către cei care l-au mai apucat pînă prin anii '40, anticul Dionysopolis, adică actualul Balcic, părea nu doar interzis românilor din motive obscure, ci şi suspendat, cumva, din geografie şi din istorie printr-o ciudată conspiraţie a tăcerii. Ceea ce arta, în special pictura, a reuşit, totuşi, să smulgă interdicţiei şi să salveze de la uitare părea mai curînd un produs folcloric, verosimil în logica lui specifică, dar imposibil de verificat cu instrumentele obişnuite ale unui călător sceptic. Acum Balcicul este accesibil, lumina lui este, probabil, aceeaşi, după cum aceleaşi sînt şi valurile mării care spală neobosit munţii de stabilopozi care consolidează malurile. În vecinătatea mării, peisajul de astăzi este un imens şantier, maşini puternice şi ostentative se proiectează pe albul strălucitor al stîncilor de calcar, romantismul s-a retras discret în locurile încă inaccesibile macaralelor, dar farmecul irepresibil continuă să impregneze fiecare imagine a oraşului. De unde vine această resursă misterioasă a locului, iată o întrebare care se adresează în aceeaşi măsură istoriei geologice şi omeneşti, dar şi clipei pe care tocmai o consumăm ca turişti lacomi şi grăbiţi. Un posibil răspuns îl poate oferi, pînă la urmă, tot epoca de glorie a oraşului, aceea în care Regina Maria, cei mai importanţi pictori şi cei mai de seamă intelectuali români veneau la Balcic nu ca într-un loc obişnuit de odihnă, ci ca într-unul ieşit din scara umană, dacă nu de-a dreptul sacru.

De la aba