Arhipelagul Hebridelor, din nord-vestul Marii Britanii adăposteşte nu doar unicate ale naturii (flori şi păsări rare, ori câmpia costieră numită machair, ce nu se mai află decât în alte câteva locuri din lume), ci şi un spaţiu cultural aparte: acolo subzistă o comunitate compactă, vorbitoare a uneia dintre limbile de substrat ale ţării, galeza scoţiană. Este o limbă celtică, prezentă ca o multitudine de dialecte, destul de diferite unele de altele. Aflată sub continua presiune a civilizaţiei şi a limbii engleze, galeza scoţiană, cu toate formele ei, are tendinţa de a-şi diminua aria viabilităţii, dar supravieţuieşte cu dârzenie, îndeosebi după ce Parlamentul Scoţiei a obţinut aprobarea unui plan de protejare şi resuscitare a ei, ale cărei rezultate se văd deja. Această străveche limbă indo-europeană a constituit, de-a lungul timpului, vehiculul expresiv al unor poeţi remarcabili.

Unul dintre aceştia este William Ross, născut în 1762, în Isle of Skye, cea mai mare dintre Hebridele Interioare. Educat în Scoţia propriu-zisă, în vechiul oraş Forres, la acea dată royal burgh (oraş creat printr-o chartă regală, de regele David I, înainte de 1153, şi înzestrat cu o seamă de drepturi şi privilegii), a studiat, printre altele, greaca şi latina, literaturile clasice. A trăit cea mai mare parte a scurtei sale vieţi în satul Gairloch din ţinutul Wester Ross, de pe coasta vestică, în Highlands (partea muntoasă a Scoţiei), murind de tuberculoză, de fapt din iubire, aşa cum consemnează tradiţia, în 1791. Călător neobosit, a fost întâi negustor ambulant, spre a se stabili în cele din urmă la Gairloch, ca profesor. Într-o excursie în Insulele Hebride Interioare, probabil în Isle of Lewis, la Stornoway, a cunoscut-o pe Marion Ross, posibilă rudă îndepărtată de-a sa, de care s-a îndrăgostit iremediabil. I-a închinat cântece - poezii puse pe muzică şi prezentate în pub