Mircea Cărtărescu: „În 1989, aveam 33 de ani. Mă născusem în comunism şi credeam sincer că aveam să mor tot în comunism.” Sursa: Mediafax

Nu părăsisem niciodată România, nici măcar nu aveam paşaport. Credeam că nici n-aveam să călătoresc vreodată în străinătate. Nu mi se permisese să candidez pentru un post la facultate sau să-mi dau doctoratul. Eram profesor la o şcoală generală şi toate şansele erau să ies la pensie chiar de-acolo. Locuiam întrun apartament, la etajul opt al unui bloc care nu avea nici un perete la nouăzeci de grade faţă de altul. Lumea părea încremenită în sordidul şi-n previzibilul ei. Comunismul era realitatea. Tot restul erau fantasmagorii de film american.

Revoluţia ne-a luat prin surprindere şi am crezut în ea. Când eşti într- o mulţime de un milion de oameni care se îmbrăţişează şi plâng de fericire, nu te mai întrebi cine i-a adunat şi din ce motiv. O mie dintre ei au murit împuşcaţi. Apoi a fost împuşcat şi Ceauşescu, pe care îl credeam sincer nemuritor.

S-a dat totul la televizor. A fost, de fapt, un film continuu, care a durat câteva săptămâni, de exaltare şi derută. Şi, deşi totul era la vedere, deşi efectele erau facile, deşi decorurile erau ieftine, deşi replicile erau clişeizate, deşi se vedeau bine sforile care-l ţineau pe iluzionist într-o falsă levitaţie, noi credeam în acel vis cu ochii deschişi. Revoluţia a fost telenovela noastră, iluzia noastră siropoasă. Nu pot nici azi să mi-o iert că am crezut-o, căci, într-o lume normală, n-ar fi crezut-o nici copiii. Dar voiam prea mult să fie adevărat.

În 1990, am intrat în lumea liberă şi democratică fără să ştim nici ce e libertatea, nici ce e democraţia. După cincizeci de ani de dictaturi fasciste şi comuniste, nu mai eram un popor, nici o societate. Eram o gloată. Dictatura comunistă a continuat sub un nickname străveziu. Înainte fu