Vocea de la miazănoapte

Aşezaţi într-un colţ în odaia miresei, cu ştergare şi blide agăţate pe pereţi, privim jocul din Oaş, - cel mai frumos joc pe care l-am văzut vreodată, cel mai semeţ, cel mai răscolitor.

Capetele se clatină, hâţânate din şolduri, în contratimp, ceea ce dă trupurilor aerul unor păpuşi automate, încordând mişcarea cu o mecanică fascinantă.

E o prefăcătorie, un artificiu, o aparenţă înşelătoare, mască încremenită, pusă dinadins peste faţa vie, peste expresia adevărată a sentimentului.

Totul, din nevoia de contrast, pentru a face posibil şocul, surpriza: gura se deschide larg, paroxistic schimbată, - durere sau bucurie la un loc - semnul fiind acelaşi, când se trimite în sus "ţîpuritura", vaietul lung şi ascuţit, de milenii ascuns în vocea nemuritoare a ţării de nord; o sucire falsă a corpului, în dreapta, în stânga, o bătaie frenetică pe toc, pe vârf, pe talpă, din nou pe toc, o altă sucire la dreapta, stârnind vârtejul ameţitor, făcând să se rotească fustele albe, svârlite când într-o parte, când în alta, încreţite, desfăcându-se brusc, frânând ritmul, încurcând legănările, fustele iar se domolesc căzând pe genunchii dezveliţi, o clipă, două, pentru ca vârejul să reînceapă mai viguros, într-un tropot viu, săltat, tact, figuri pe care nici un maestru coregraf nu a reuşit să le transcrie exact într-o veşnică mişcare, reflexele fiind ale unei gândiri şi imaginaţii în veşnică deplasare şi nesupunere...

*

Mama miresei, femeie care a născut unsprezece copii, se strecoară printre dansatori împărţind boace,... coptături,... sticle cu răchie, străchini de borş, dres cu lapte covăsit, smântână, brânză gălbuie.

Ceva cade pe jos şi se sparge cu vuer. Odaia se umple de ţipete.

Toţi se reped la uşe. A venit mirele cu ai lui să fure mireasa...