Cicerone Ioniţoiu (născut la 8 mai 1924) contrazice, prin întreaga sa existenţă, ideea despre lipsa de reacţie a românilor faţă de teroare şi înjosire. Este păcat că nu l-a cunoscut Emil Cioran, poate că şi-ar fi schimbat verdictele morale drastice la adresa ţării lui de origine. Este, de asemenea, regretabil că nu caută prilejul să-l cunoască Horia Roman Patapievici, fiindcă dacă i-ar citi cărţile sau măcar ar vorbi cu el, şi-ar retrage fie şi doar o parte dintre afirmaţiile despre jeturile de urină sub care ar fi stat supuşi, de-a lungul istoriei, românii. În general (dar asta s-a mai spus de nenumărate ori) sunt riscante afirmaţiile generalizatoare. Cicerone Ioniţoiu s-a opus cu dârzenie, decenii la rând, regimului comunist din România şi a făcut ani grei de închisoare pentru că s-a opus. Nimic nu l-a descurajat. Însuşi faptul că în "dosarul" său există două sentinţe de condamnare la temniţă, una din 1950 şi alta din din 1962 (pe care le şi reproduc în această pagină de revistă), dovedeşte o impresionantă consecvenţă. În anii de detenţie, a avut o "comportare rea" (cum scrie într-o fişă de caracterizare întocmită de oamenii Securităţii). Apoi, după eliberarea din închisoare, n-a încetat să protesteze, înfruntându-l deschis pe Nicolae Ceauşescu, considerând că face parte în continuare din Partidul Naţional }ărănesc (în care s-a înscris încă din tinereţe), adunând informaţii, pentru a le salva de la uitare, despre toţi cei care au fost torturaţi sau omorâţi în închisori din motive politice. Când laţul Securităţii s-a strâns în jurul său, când a înţeles că urmează să fie lichidat, a cerut energic să plece din România şi a obţinut în acest scop sprijinul unor români din exil, al preşedintelui de atunci al Franţei, Valéry Giscard d'Estaing, al unor congresmeni americani. A reuşit să plece, în 1979, ducând cu sine, ascunse în pingelele pantofilor, microfilmele fişe