În mod firesc, personalitatea complexă a lui Victor Papilian (1888-1956), care şi-a desfăşurat cea mai mare parte a vieţii şi activităţii sale în Transilvania, nu putea să fie mai bine prezentată decât tot de un transilvănean, de eminentul istoric literar clujean Mircea Popa. Amplul său studiu, apărut la Editura Eikon din Cluj-Napoca, nu este însă o monografie de tip tradiţional, ci, aşa cum se subintitulează, este un "eseu monografic", structurat pe coordonatele esenţiale şi definitorii ale personalităţii lui Victor Papilian, în care s-au armonizat în mod fericit valenţele superioare ale omului de ştiinţă, ca medic antropolog şi profesor la Facultatea de Medicină din Cluj, ale muzicianului, nuvelistului, romancierului, dramaturgului şi publicistului. Premisa de la care porneşte Mircea Popa şi pe care o argumentează pe tot parcursul studiului său este aceea că "profesorul a rămas până în ultima clipă credincios profesiunii şi chemării sale de experimentator şi savant, dar cheltuindu-şi sporul de imaginaţie şi talent în domeniul literar, cu o vigoare, o forţă şi o chemare care-l impun în mod indubitabil ca pe unul dintre cei mai realizaţi scriitori ai epocii interbelice." Sintetizând datele cunoscute până acum şi completându-le cu numeroase elemente noi, rezultate din propriile sale cercetări, Mircea Popa relevă că, pe lângă strălucitele sale realizări din domeniul ştiinţei medicale şi al creaţiei literare, Victor Papilian a fost totodată un prestigios organizator şi conducător al unor înalte foruri de cultură şi artă, fiind mai întâi director al Operei Române din Cluj (1934) şi apoi director al Teatrului Naţional din acelaşi oraş (1935). Din nefericire, datorită condiţiilor dramatice în care s-a aflat Transilvania, în urma odiosului Dictat de la Viena, Opera Română din Cluj s-a refugiat la Timişaora, iar Teatrul Naţional la Sibiu, unde Victor Papilian şi-a conti