Perspectiva (neconfirmată) a retipăririi volumului autobiografic Clopotul scufundat (Cartea Românească, 1988) m-a determinat să-l recitesc. ştiam că fusese drastic cenzurat. Aveam încă dactilograma iniţială, dar am hotărât ca în afara unor mărunţişuri - virgule, cuvinte rău alese... - să nu modific nimic în textul trimis odinioară la tipar. Mi s-ar părea necinstit şi generator de confuzie. E drept, dacă încredinţaseşi editurii o carte cu îndrăzneli înseamnă că fuseseşi întrucâtva temerar. Totuşi, nu meriţi astăzi beneficiul curajului de atunci, câtă vreme ai acceptat să fii cenzurat. Acceptând, efectul îndrăznelii s-a şters definitiv. Ce mi s-ar părea cu adevărat condamnabil ar fi, şi lucrul ăsta se întâmplă, să-i dai cititorului tânăr actual sentimentul că dracul n-a fost atât de negru cât pretindem şi cât, de fapt, a fost. Cititorul neprevenit va crede că se putea atunci ceea ce, cu excepţii, nu se putea. Spun cu excepţii însă mă gândesc la una singură (vor mai fi fost şi altele, pe care nu le ştiu): Dimineaţa pierdută a trecut de cenzură deşi e un roman cu totul neconcesiv. Autorii celorlalte romane "curajoase" plătiseră preţul cerut. Îi spuneam redactorului, amic: "De ce îmi scoţi şi fleacuri? Există lucruri mult mai tari la cutare." Răspuns: "Le scot fiindcă la tine nu sunt compensate de nimic." Scoţându-le, mai punând mâna, în prima perioadă, şi cenzorul propriu-zis, volumul ieşea curat. Sistemul nu fusese zgâriat nici cu spinul unei flori, iar eu nu fusesem scos din plan. Îmi încasasem tainul - nu neglijabil, pe atunci.

O paranteză devine necesară pentru ca să nu mă arăt nici atât de grozav cât încă s-ar putea crede. Orice aş fi trimis editurii, oricât de ofensiv, fiind prieten cu redactorul, nu riscam. Aş fi riscat dacă varianta propusă ar fi ajuns pe mâna "Direcţiei presei", sau cum îi zicea, dar şi atunci mai mult redactorul ar fi avut de