A scris-o un profesor de drept, Em. N. Antonescu, într-o perioadă în care justiţia traversa o gravă criză financiară şi obişnuita criză morală, în care promovările se făceau prin metode obscure şi procesele corecte erau la fel de rare. De ce? Răspunsul lui Antonescu e un diagnostic scurt şi exact: „Întreg sistemul e bazat pe umilinţă şi ipocrizie, ca să nu zic pe nedemnitate”. Concluzia e alarmantă şi falsă: „(...) nu mai poate dăinui”. A dăinuit.
Şase ani mai târziu, Mihail Celerianu scria aşa: „Suntem sătui de politicianism şi demagogie! Românul e un popor de viitor; păcatul lui că e prea guraliv. Fiecare se simte chemat să facă pe reformatorul, fiecare vrea să-şi spună părerile; şi în fond nu fac cât o ceapă degerată”. Boala e mai veche şi mai lungă. Au trecut opt decenii. Degeaba. Crizele morale şi financiare rămân neclintite.
Soluţiile? Pentru că instituţiile au fost croite strâmb, singurele aşteptări apar de la oamenii care vor veni, la urmă, şi ne vor salva, chiar dacă nu merităm. Lista providenţialilor nu are sfârşit. Un nume nou: Klaus Johannis, primarul Sibiului.
Susţinut de o mişcare amplă din blogosferă, de aura germanică şi centrul celui mai cochet oraş din România, Johannis are toate atuurile. De fapt, e un mit. O acuzaţie firavă şi învechită de imoralitate imobiliară n-ar trebuie să tulbure apele (Traian Băsescu nu se simte prea rău, cu tot cu, să zicem la prima strigare, „vânzările anterioare” şi casa din Mihăileanu).
Klaus Johannis e un magnet pentru cei nehotărâţi şi cei scârbiţi de „politicianism şi demagogie”. Adică majoritatea. Până acum, românii au votat din prejudecată, din resentiment, din speranţă absurdă şi s-au mulţumit cu puţin. Oprescu a câştigat cu o autostradă de vis. Klaus Johannis este un edil confirmat într-un oraş mare. Este suficient pentru a deveni preşedinte?
