Cunoscut regizor de cinema, face parte dintr-o generatie stralucita, impinsa, usor, in umbra, de noul val al filmului romanesc. Prezent pe ecrane cu "Calatoria lui Gruber", o pelicula cu tematica delicata, legata de evenimentele celui de al doilea razboi mondial, Radu Gabrea isi reafirma dreptul la o loja de onoare in galeria asilor celei de-a saptea arte
O copilarie romantica
- Noul tau film, "Calatoria lui Gruber", a fost transformat de mass-media romaneasca in eveniment. Cu toate astea, cariera ta de regizor, consumata in mare parte si in strainatate, nu este cunoscuta pe cat ar merita. Care ti-au fost inceputurile? Cum ai ajuns sa faci film?
- Parintii mei au fost - amandoi - profesori. Tatal meu, Iosif Gabrea, a fost profesor universitar, specialist in domeniul pedagogiei. Iar mama mea, Maria Gabrea, a fost profesoara la celebra "Scoala Centrala" de fete din Bucuresti. Despre mama scrie foarte frumos Annie Bentoiu, sotia compozitorului Pascal Bentoiu, in cartea "Anii ce ni s-au dat". Annie Bentoiu a fost eleva mamei. Am avut o copilarie frumoasa, intr-o zona foarte romantica a Bucurestiului, Cotrocenii. Din nefericire, comunistii ne-au luat casa, o casa mare, frumoasa, inconjurata de arbori seculari. Incerc de 15 ani sa o redobandesc. Nu reusesc, pentru ca in ea locuiesc persoane "sus puse". In casa asta din strada Obedenaru m-am nascut eu si fratii mei: Serban - care este pictor, si Florin - care este arhitect, scriitor si scenograf. Obedenaru era o strada frumoasa, cu case boieresti, cu castani, cu lume buna. Peste drum de noi, locuia profesorul Stefan Milcu, marele endocrinolog... Trei case mai departe, statea Grigore Vasiliu Birlic. Muream dupa el, ii pandeam trecerea pe trotuarul nostru, ne cataram pe gard si strigam in cor dupa el: "Bibicule! Bibicule!"... El radea! Jucam volei pe strada, intindeam cate o sfoara peste drum
