Izvorul lui Bogdan

Urc printr-o padure de fagi contorsionati. Ai zice ca sunt niste batrane animale vegetale, cu pielea alburie, supravietuitoare ale unor timpuri preistorice. Cararea, pe care unii dintre localnici o numesc "drum", apare si dispare impletindu-se cu un paraias salbatic ce coboara din munte. "Paraul lui Bogdan". Nici un zgomot nu zgarie tacerea marii toamne de fier care s-a lasat peste lume. Doar zgomotul pasilor mei in frunze si susurul subtire al apei. Si totusi, sus, undeva, ar trebui sa se afle satul Gradistea de Munte, cateva case raspandite pe coasta. N-am mai fost niciodata acolo, desi de o suta de ori am trecut pe drumul de jos, catre Sarmizegetusa Regia. Satul acesta este cel mai apropiat catun de marea capitala a dacilor din munte, iar oamenii care locuiesc aici stiu totul despre teritoriul magic al acestora. Au copilarit printre ruinele cetatii, iar eu imi imaginez ca trebuie sa stie povesti pe care nu le mai stie nimeni.

Cerul e jos, sprijinit pe varfurile batranilor fagi, norii se scurg la vale, pe deasupra padurii, grei. Nu, nu merg la nimereala, ci caut pe cineva anume in satul acesta. Un batran pe nume Bogdan. Paraul e al lui. Adica poarta numele lui, pentru ca izvoraste din pamantul sau. Un prieten din Bucuresti mi-a povestit despre el. Stia ca-mi plac oamenii si povestile lor si mi-a zis asa: "Mosul asta e foarte ciudat. Locuieste pe o coasta langa Sarmizegetusa, intr-o casa ca o cetate, si haladuieste, la optzeci si ceva de ani, singur prin munti. Il poti gasi la Sarmis uneori, asezat pe Soarele de andezit, gandindu-se". Interesant, mi-am zis, un taran merge la Cetate ca sa se gandeasca sezand pe Soarele de andezit. Si altceva? Altceva, nimic special. N-am reusit sa aflu de la prietenul meu ceva deosebit despre omul acesta, dar, fara nici o indoiala, ii lasase o impresie puternica. De ce i se paruse ciudat? Nu putea