Magda Munteanu, colega noastră de la „Forbes România“, povesteşte aventurile din timpul ascensiunii sale montane în Africa. Şase zile de urcuş prin păduri tropicale şi deşert alpin au culminat cu o ascensiune finală epuizantă, în miez de noapte, până pe acoperişul Africii, la 5.895 de metri. Este miezul nopţii. Chiciura depusă pe zecile de corturi din tabăra aflată la 4.600 de metri altitudine străluceşte în lumina lunii. Aproape că nu avem nevoie de lanterne. Urcăm încet, cu pas măsurat. Sus, pe munte, se văd luminiţele celor care au plecat înaintea noastră. Începutul e abrupt pe stânci.
Depăşim 5.000 de metri. Lângă potecă, o americancă a cedat răului de înălţime şi vomită. 5.500 de metri. Unul câte unul, zece alpinişti se întorc din drum, susţinuţi de ghizi. Mi se strânge stomacul de câte ori îi văd, ştiu că aş putea fi în locul lor. „Continuaţi, nu-i băgaţi în seamă“, ne îndeamnă Dickson Robinson, ghidul nostru de 29 de ani.
Simt un început de ameţeală şi îmi pierd echilibrul când întorc capul. Este patru dimineaţa şi sunt -20 de grade Celsius. Am ajuns la 5.650 de metri, mai sus decât Elbrus, cel mai înalt vârf din Europa. Începe să mi se facă rău. Mai sunt o sută de metri până pe creastă, dar urcăm foarte abrupt, pe nisip vulcanic.
Corpul îmi tremură, capul îmi plesneşte, simt că vomit. Cerul se înroşeşte şi, când ajung pe creastă, apar primele raze de soare. Urmează încă o oră de urcuş lin, dar eu abia îmi târăsc picioarele şi mi-e teamă să nu leşin. Îmi impun să rezist, merg doar cu forţa minţii. Corpul parcă nu mai este al meu şi mi se face din ce în ce mai rău.
Soarele luminează din plin gheţarul care se topeşte rapid şi care, cel mai probabil, în zece ani nu va mai exista. Se vede vârful. La 5.895 de metri, Uhuru este cel mai înalt vârf din Kilimanjaro. Îmi dau lacrimile, însă îmi pun repede ochelari
