● Doi prieteni se ceartă şi rup definitiv relaţia, după ce 40 de ani s-au avut ca fraţii. N-au avut un motiv anume, dar dacă e să numim unul, acesta ar fi chiar prietenia. Pretextul cu care au pus capăt amiciţiei - o nepotrivire de întâlniri - rezolva o acumulare de cauze rezultând din condiţia dintotdeauna a tandemului, în care unul ajută şi celălalt se lasă ajutat. Primul îl ajuta pe celălalt din plăcere şi dintr-un program intelectual al sprijinului. Celălalt primea sprijinul profesional, dar şi în alte circumstanţe, cu un continuu simţământ de recunoştinţă. Continuu, dar demn, fără excese stânjenitoare. Cu timpul, cel ajutat decenii de-a rândul a început să se refere la ajutor ca la un drept, rezultând dintr-o prietenie definitivă. Orice cadou cronicizat e socotit, de omul care îl primeşte, un drept. O femeie părăsită de soţ a declarat la divorţ că îşi câştigase dreptul la dragostea lui.
● Eu, când o să m-apuc să scriu o carte, spune un coleg ajuns la vârsta de 50 de ani fără să fi publicat nimic semnificativ, apoi să ştii că o să fie chiar o carte. Una despre care o să vorbească toată lumea. Omul are dreptate: toate marile cărţi au început cu un început. După
care n-a mai fost nevoie decât de o desfăşurare, un mijloc şi un sfârşit. Desfăşurarea şi sfârşitul se nasc de la sine, din început. Când începi însă la 50 de ani ceea ce se începe de regulă la 20, dacă nu şi mai devreme, chiar din ziua în care Dumnezeu ţi-a aşezat genele una cu alta, nu-ţi mai rămâne vreme pentru continuare şi încheiere. Colegul împlineşte 52 de ani, iar eu îl întreb: Cum stai cu marea carte? Stau foarte bine, răspunde el, mă pregătesc s-o încep. Am totul în cap. Iată, aşadar, că mai e ceva înaintea începutului: pregătirea lui. Când ai totul în cap, apare o necunoscută: scoaterea din cap şi punerea pe hârtie. E ca la jocul acela cu beţişoare, numit Marocco: apuci greşit
