Uneori e de neînţeles cum ajung oamenii să acţioneze unul contra celuilalt, după ce ani la rând s-au ajutat între ei. Mulţi au trecut prin asta: câteva vorbe otrăvite, o observaţie cinică sau o neînţelegere pun în pericol o prietenie lungă. Iar uneori o pot distruge. Cel mai mult te roade gândul că ar fi stupid ca o prietenie adevărată să se termine aşa. Poate că cel care te-a dezamăgit merită încă o şansă, dar nu-i uşor să treci peste orice doar de dragul împăcării.

Dacă cedezi, simţi că te renegi pe tine însuţi. Îi simţi lipsa, dar te enervează cât de nesuferit a devenit. Ai vrea să-i dai o lecţie pentru că te-a rănit şi să-l laşi în plata Domnului, dar te temi că distanţa dintre voi se va mări. Cu timpul, începi să te obişnuieşti cu ideea că te-ai rupt de un om la care ţii, iar neîncrederea erodează orice tentativă de a reconstrui puntea ruptă.

De partea opusă a “baricadei”, o altă catastrofă: celălalt va socoti că totul s-a terminat şi că împăcarea nu mai este posibilă. Nimic nu va mai fi ca înainte câtă vreme sămânţa îndoielii va sta îngropată adânc în sufletul fiecăruia şi niciunul nu va spune direct ce are de spus.

Ce faci când un prieten drag te dezamăgeşte? Şi mai ales, ce faci dacă celălalt simte acelaşi lucru, convins că dreptatea e de partea lui? Din păcate, timpul nu repară nimic. Doar oamenii pot să refacă ceea ce au stricat, preţuind mai mult ceea ce îi leagă decât ceea ce îi desparte şi punându-se în locul celuilalt. Când unul face primul pas, celălalt e dator cu al doilea, necondiţionat. Prietenia absolută se clădeşte numai prin forţa iertării, dar câţi dintre noi avem această putere?