Baza militară din Talil, aflată în sudul Irakului, e organizată ca un mic oraş care se întinde pe 90 de kilometri în mijlocul pustietăţii. În interiorul ei sunt mijloace de transport, terenuri şi săli de sport, un supermarket. Zidurile groase care o înconjoară nu împiedică nisipul sărat al deşertului să se infiltreze prin toate cotloanele. Militarii cred că salinitatea crescută a solului din zonă e o urmare a faptului că acolo, cu mii de ani în urmă, s-a aflat o mare; ei mai spun şi că atunci când plouă, pietrele rămân albe după ce se usucă. „Când cobori din avion, vezi numai nisip şi betoane şi-ţi zici: «o să mă obişnuiesc şi cu asta»”, povesteşte sublocotenentul Mihaela Cărăvan. Dezolarea e completă.

„Sunt numai uscăciuni pe-acolo, nici măcar palmierii nu sunt verzi.” Însă odată ce-au ajuns la bază, româncele de la Brigada 2 Infanterie „Rovine” din Craiova au descoperit condiţii decente de trai. „Oamenii stăteau maximum patru în cameră, hrana era foarte bună, iar apă caldă aveam non-stop. Indiferent la ce oră ne întorceam din post, aveam asigurat acest confort”, povesteşte locotenentul Ştefania Istinie.

Viaţa în bază se defineşte însă prin austeritate. „Programul era de opt cu 24. Adică opt ore în post, pe care le executam oricând ne venea rândul, ziua sau noaptea, după care aveam 24 de ore în care dormeam ca să ne refacem, participam la briefinguri de informare şi pregăteam misiunea pentru ziua următoare”, explică Istinie. Deşi baza le punea la dispoziţie o sală de proiecţie video în care se puteau uita la filme, Ştefania spune că, la cât era de obosită, nu îşi permitea luxul să vadă un film. „Preferam să dorm în timpul acela.”

Respectul se câştigă greu

Fiind prima lor misiune internaţională, încordarea româncelor e de înţeles. Amândouă aveau oameni în subordine şi era imperios necesar să se ocupe întâi de