Însemnările mele de astăzi se puteau intitula la fel de bine Cum se rescrie istoria. În acest început de toamnă, aniversăm şi alt eveniment important decât începutul războiului mondial la care mă refeream săptămâna trecută, şi anume două decenii de la căderea Zidului Berlinului. Şi acesta a prilejuit o polemică. Jack Attali a susţinut într-un articol din L’Express că dărâmarea la 9 noiembrie 1989 a Zidului construit în 1961 a avut mai degrabă o valoare simbolică decât una politică reală. Adevăratul eveniment ar fi fost, în august exodul în Vest a 13.000 de germani din Republica Democrată Germană prilejuit de demontarea ordonată de autorităţile de la Budapesta a gardului de sârmă ghimpată de la frontiera Ungariei cu Austria.

Attali va adăuga imprudent: germanii n-au jucat niciun rol în procesul care a dus la prăbuşirea regimului comunist din RDG. A venit imediat replica ambasadorului Germaniei la Paris, Reinhard Schäfers: germanii din Est n-au profitat câtuşi de puţin de breşa dintre cele două ţări vecine, ei invadând ambasadele RFG de la Praga şi Budapesta, unde au cerut de fapt azil politic; iar căderea Zidului a fost opera manifestaţiilor paşnice de la Berlin, o operă aşadar sută la sută germană; abia acest din urmă eveniment a deschis cu adevărat frontierele redegiste.

Se poate observa cum trage fiecare dintre cei doi spuza pe turta ţării lui. Dacă filogermanismul lui Schäfers este explicabil, fie şi ca sarcină de serviciu, antigermanismul lui Attali are doar o culoare personală. El a fost, de altfel, direct implicat în tratativele dintre Mitterand şi Kohl care au condus la recunoaşterea de către Franţa a unificării Germaniei. Tratative nu tocmai demne de reamintit şi care au dovedit din partea Franţei o prudenţă lipsită şi de sens, şi de nobleţe. Mitterand a pus trei condiţii: recunoaşterea frontierei de pe Oder-Neisse, renunţarea la î