Gabriel Gachi: "Să recapitulăm. O cheamă Judith şi e dansatoare profesionistă. I-a venit ideea de pe YouTube."

În câteva zile, a adunat 200 de tineri şi au repetat în curtea unei şcoli. Peste câteva zile, au invadat Bd. Magheru, centrul Bucureştiului, şi au dansat în stradă. După 95 de secunde, s-au împrăştiat şi au dispărut.

Să privim şi mai în urmă. Te trezeşti, pui mâna pe pasta de dinţi şi în secunda următoare eşti în metrou. Serveşti un ziar gratuit şi până diseară nu mai mănânci. Munceşti prost, dacă sunt două lucruri importante pe care le faci într-o lună. Ai vrea o mărire de salariu, dar mai mult ţi-e frică să nu te dea afară. Seara stai în gura televizorului. Ţi-e silă de guvern, de opoziţie, de Băsescu. Nu-s în stare să facă nimic pentru tine. Speri ca măcar patronul să ţină firma. Se descurcă el, are de unde... Eşti convins că are resurse pe care nu le dezvăluie nimănui. Suntem în prezent. Să ne privim cu ochi limpezi.

Suntem moi ca albuşul de ou şi depresivi. Urâm pe cei care au succes pentru că nu-l merită. Recesiunea ne-a făcut să ne pierdem şi mai mult încrederea de sine. Povestim cu voluptate cât de rău ne merge. Chiar şi acum, când scriu, fac acelaşi lucru. Următorul pas e să ne obişnuim să fim daţi la o parte. La început eşti om, apoi animal de casă. E o regresie evolutivă. Lăsăm locul politicienilor şi respirăm după ritmul pe care nil dictează. Unu-doi, unu-doi, inspiră, expiră... Toată ziua vorbim despre Udrea şi Vanghelie. În weekend le ieşim în cale, la vizitele oficiale, ca să ne mângâie pe spate. Nu înţelegem de ce îi urâm şi iubim în acelaşi timp. Poate pentru că sperăm în fiecare zi să ne salveze cumva şi vedem că nu se întâmplă. Şi pentru că nu ştim altfel, sperăm iar a doua zi. Uneori ne vine o idee, un plan, dar îl lăsăm doar în cămările minţii. Cel mult îl prezentăm celui mai bun prieten, pe o terasă