Juan Ramon Jimenez (1881-1958) este al treilea scriitor spaniol şi primul poet al ţării sale care a fost distins cu Premiul Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză i-a atribuit Nobelul literar lui Jimenez pentru „poezia lui, care, în limba spaniolă, constituie un exemplu de înaltă spiritualitate şi putere artistică“. Micul Juan scria deja versuri la vârsta de 7 ani, urmând a fi publicat pentru prima dată la 18 ani. Se născuse în superba regiune Moguer din Andaluzia, sudul Spaniei, un colţ al lumii pe care îl va celebra în mod recurent în scrierile sale. Cu toate că studiază dreptul la Universitatea din Sevilia, refuză să practice această meserie, fiind atras mai mult de reveriile lucide şi de pictarea sau versificarea lor.

În 1900, la moartea tatălui său, Victor Jimenez, Juan Ramon este atât de devastat încât cade într-o depresie severă de pe urma căreia va suferi de-a lungul întregii sale vieţi. Ideea morţii nu îl va mai părăsi niciodată, astfel că se vede nevoit a-şi petrece mult timp în spitale, aproape de medici, pentru a-şi tempera anxietăţile acute. Poezia şi cântul frumuseţii vor rămâne singurele refugii împotriva neantului care îl ameninţă constant.

Poezie pentru viaţă

Perioadele de depresie şi spitalizare alternează cu cele de angajament literar alături de poeţii modernişti ai vremii. Participă, la Madrid, la fondarea publicaţiilor „Helios“ (1902) şi „Renacimiento“ (1906). Între 24 şi 31 de ani publică nouă volume de poezie, dintre care „Almas de violeta“ (1900), „Arias tristes“ (1903), „Jardines Lejanos“ (1904), „Pastorales“ (1905) şi „Balades de primavera“ (1910), în care poetul îşi dezvăluie măiestria în utilizarea metaforei în scopul creionării unor peisaje impresioniste.

În 1913, în timpul unei călătorii la New York, poetul se îndrăgosteşte de Zenobia Camprubi, o traducătoare de seamă a poetulu