Ajungem să visăm tiranii luminate când democraţia acordă prea multe competenţe nechemaţilor. Iar deciziile lor ne sufocă. Nu poate fi imaginată o societate democratică fără participarea indivizilor la decizia politică. Chiar dacă ea se reduce, văzând cu ochii, din varii motive, poporul are tot dreptul să-şi stabilească forma de guvernământ şi să-i delege pe aceia care-i reprezintă interesele. O dată la patru ani, în funcţie de simţirea/nesimţirea delegaţilor, spectrul decizional se schimbă sau nu. Asta numai electorul decide şi, dincolo de caricaturizarea facilă a politicienilor, poporul e singurul „vinovat“ de componenţa Parlamentului şi a instituţiilor statale. Degeaba ne plângem, de exemplu, că „Punctul 8 de la Timişoara“ nu a fost aplicat. Poporul a decis aşa, scoţând la înaintare eşaloanele doi şi trei ale defunctului partid comunist.
Prin urmare, decizia (bună sau rea) e în mâna cetăţenilor. Regretele sunt inutile şi ipocrite: majoritatea a hotărât. Un guvern incapabil sau un politician corupt n-ar fi ajuns niciodată în capul mesei dacă Măria Sa, poporul, ar fi hotărât altfel. De ce, însă, decide alegătorul împotriva propriului interes – asta e altă poveste. Asta e baza democraţiei şi de asta e atât de dispreţuită de cei care nu vor să dea socoteală nimănui ori cred că scopul scuză mijloacele sau, în sfârşit, de iluminaţii care sunt gata să facă dreptatea absolută, chiar dea-ar fi nevoie să distrugă lumea!
Ceea ce am să încerc să vă demonstrez e că democraţia majorităţii e, însă, o belea dacă iese din cadrul politic. Închipuiţi-vă că, într-un spital, la Urgenţă, trebuie luată rapid o hotărâre. Să fie chemaţi la urne imaginare atât medicii specialişti, cât şi paznicii, bucătăresele sau brancardierii. Un sănătos principiu politic se transformă instantaneu într-o condamnare la moarte. Sau ar trebui, oare, să votăm dacă 2X2 fac patru? E