Cineva, la sfârşitul festinului, va trebui să se ocupe de nota de plată. Nu este nicio îndoială. Toţi ştiu asta. Politicieni, finanţişti, oameni de afaceri. A început cu prăbuşirea grupului Lehman Brothers. Tsunami-ul creat acum un an a continuat cu căderea bursei americane, a trecut Oceanul şi a lovit Europa de Vest, a falimentat Islanda şi s-a spart undeva pe ţărmurile Mării Negre. În România, la fel ca în povestea Titanicului, săracii erau acoperiţi de ape în bu
Cineva, la sfârşitul festinului, va trebui să se ocupe de nota de plată. Nu este nicio îndoială. Toţi ştiu asta. Politicieni, finanţişti, oameni de afaceri.
A început cu prăbuşirea grupului Lehman Brothers. Tsunami-ul creat acum un an a continuat cu căderea bursei americane, a trecut Oceanul şi a lovit Europa de Vest, a falimentat Islanda şi s-a spart undeva pe ţărmurile Mării Negre. În România, la fel ca în povestea Titanicului, săracii erau acoperiţi de ape în burta vaporului, în timp ce pe puntea de sus bogaţii îmbrăcaţi de gală dansau graţios pe ritmuri de vals. Acum apa a ajuns până la călătorii de lux. Nu avem destule bărci de salvare şi speranţa ni se leagă de vasele din jur care ar putea să ne salveze şi pe noi. Asta e povestea primului an, văzută în mare. Dramele apar atunci când focusăm ca în „Google Earth“: continente, ţări, oraşe, firme, oameni, suflete.
Richard Fuld, fostul CEO de la Lehman Brothers, a declarat într-un interviu recent (citez din memorie): „Ce credeţi că nu am ştiut ce urmează? Credeţi că sunt prost?“. Deci, domnul Fuld ştia. Asemeni domnului Fuld, erau şi alţii care ştiau. Ştiau mulţi, dar au tăcut. De ce? Aşa-numitele active toxice care au generat criza economică mondială aveau la bază credite neperformante. Multe dintre ele, credite ipotecare. Indivizi dornici de mai bine mai repede – noi toţi, în fapt – s-au împrumutat mai mult decât puteau produce.
