Ieri a murit un om. O zi cu soare, dar cu un aer rece. O zi liniştită. Un om a căzut lângă o trecere de pietoni. Valea Ialomiţei, Bucureşti. 11.00 dimineaţa. S-o fi dus să cumpere ceva de la piaţă. L-am văzut întins pe jos când deja o ambulanţă roşie inscripţionată cu 112 era lângă el.
Doi oameni în roşu încercau să-l resusciteze manual, cu toate că îl conectaseră la un aparat medical. Câţiva poliţişti priveau absorbiţi jocul cu moartea, în loc să-i împrăştie pe gură-cască strânşi ca la circ. Am trecut după aproape trei sferturi de oră prin acelaşi loc. Gură-cască au strâns în jurul lor chibiţi. Stăteau grămadă şi priveau acaparaţi fără să înţeleagă ceva. Mi-am continuat drumul.
După o oră, să zic, numărul actorilor în roşu care veniseră cu maşinile 112 se dublase. Mai apăruse o ambulanţă 112. Se chinuiau să redea unei familii o viaţă. Lume ca la circ. Încă o maşină de poliţie. Poliţiştii care veniseră primii la faţa locului erau acum mai degajaţi, vorbeau la telefon. Ceilalţi le luaseră locul în ale absorbţiei. Se uitau de sus cum oamenii 112, îngenunchiaţi, se luptau cu adierea cea rece. Se uitau. Maşinile opreau. Şoferii se prefăceau că acordă prioritate pietonilor care treceau pe lângă omul aflat între praguri. A mai trecut ceva timp, am mai trecut pe acolo. Maşinile 112 plecau cu frumoasele semnale luminoase, aşa e expresia standard, aprinse. Şi sirenele ţipau.
În urma lor, după ceva timp a apărut o ambulanţă albă. Şi ea avea inscripţionat 112. Omul era deja acoperit cu un cearceaf de o nuanţă albastră. Murise. Poliţiştii se uitau la el ca la un mistreţ proaspăt vânat şi pus ofrandă. Câteva minute mai târziu ambulanţa albă 112 a plecat după suratele roşii. Personajele în albastru, poliţişti şi comunitari, nu. Erau neputincioşi. Un om a rămas întins pe caldarâm ore în şir.
Au trecut ore bune de când lumea, adunată c
