Încărcaţi de vreme, mulţi trecuţi bine de 70 de ani, veteranii celui mai complicat proiect rutier românesc au sunat ieri apelul pe Transfăgărăşan, la 35 de ani de la darea în folosinţă. De la muncitori la subofiţeri, ofiţeri şi generali de armată, arma geniu, au salutat cu onor la drapel şi s-au închinat în memoria celor 40 de victime lăsate drept plată pentru deranjul făcut muntelui la peste 2.000 de metri altitudine.

Povestea Transfăgărăşanului a început în 1971, când Institutul Naţional al Lemnului a dat ordin de realizare a unui drum forestier necesar exploatărilor lemnoase. Traseul viza punctele Bâlea Cascadă - Bâlea Lac - Vi­draru - Curtea de Argeş. "Drumul era parcurs numai cu măgarii, vreo 30-40, în­cărcaţi cu samare, era aproape imposibil de gândit că se va face un drum cu bandă dublă", spune inginerul Dumitru Ducaru. Apoi, a început lucrarea în care singura problemă avea să fie nu mâna de lucru, nici experienţa sau banii, ci timpul. To­tul trebuia realizat în... numai patru ani.

TREI DIVIZII DE GENIU

Chiar cum spune arma militară, la construcţia Transfăgărăşanului au contribuit din plin genii ale anilor '70, pentru că ambiţia, milităria şi patriotismul au ţinut loc de experienţă. Era pentru prima oară când în România se construia un drum asfaltat la asemenea înălţime, în condiţii de relief şi mediu aproape imposibile. General de divizie (r) Nicolae Mazilu, co­man­dantul lucrărilor pe versantul nor­dic, vorbeşte aspru despre şantier. "Pe cât a fost de greu, pe atât a fost de frumos. Noi nu aveam în cap câştigurile, ci ideea că participam la ceva grandios. Aveam or­go­liul nostru de genişti, care trebuiau să facă minuni. Şi am făcut. Armata a trimis aici trei divizii, adică 3.000 de soldaţi, sub­ofiţeri şi ofiţeri care au muncit fără con­cediu patru ani fie vară fie iarnă".

"ATUNCI TE ÎMPUŞCAU, ACUM ..." @N_P