Dorin Tudoran a fost infinit mai necruţător cu prietenii decât cu adversarii săi. „Am deschis acest blog în speranţa că, dacă există decenţă la ambele capete ale canalului de comunicare, dialogul este posibil. M-am înşelat – nu există. Cei interesaţi să dialogheze reprezintă o minoritate atât de eroică, încât le voi fi întotdeauna îndatorat pentru curajul de a fi stat în faţa murdăriilor aluvionare“. Autorul acestei mărturisiri este Dorin Tudoran care, după o scurtă, brutală şi, în cele din urmă, nefericită aventură prin blogosfera românească, a decis să-şi închidă blogul.

„Altfel, motivează D. Tudoran în ultimul său text („Românul şi balonul“) postat în 9 septembrie, aş putea fi acuzat cândva că am lăsat în urmă-mi o arenă deschisă măcelului“. D. Tudoran mai bifează un eşec în relaţia cu România lui: onestitatea intenţiei sale a fost târâtă în ecuaţii depravate, unde trebuia totuşi să prevadă că, aşa cum se cunoaşte pe sine însuşi, nu va putea poposi decât temporar şi cu şansă sub identitatea necunoscutei, la alegere, „x“, „y“ sau „z“. D. Tudoran şi-a părăsit blogul după ce o ultimă picătură umpluse deja prea plinul paharului: „Când şi o grevă a foamei, ce te poate aduce uşor în preajma morţii, devine un bun prilej de băşcălie, pleci“.

Şi D. Tudoran a plecat, după ce solicitarea sa publică adresată preşedintelui Traian Băsescu de implicare a acestuia în cazul lui Teodor Mărieş, aflat într-o avansată grevă a foamei, a circulat aproape incognito în mediul public şi mediatic din România.

Demersul lui D. Tudoran a evaluat corect momentul unei solidarităţi civice absente faţă de o persoană care, dincolo de orice apreciere privind justeţea cauzei apărate, îşi lăsa zălog viaţa. S-au găsit mulţi, prea mulţi care au degradat grosolan intervenţia lui D. Tudoran printr-o lipsă de reacţie îndărătul căreia se puteau ghici prelungiri ale