„Insula are cincizeci şi patru de oraşe mari şi frumoase, identice prin limbă, obiceiuri, instituţii şi legi. Ele sunt construite toate potrivit cu acelaşi plan şi au acelaşi aspect, în măsura în care locul permite... Cel care cunoaşte unul dintre oraşele lor, le cunoaşte pe toate... Fiecare casă are două uşi, cea care dă spre stradă şi cea care dă spre grădină.... Fiecare casă are în prezent trei etaje...“

Iată descrierea rezumativă a urbanismului şi a arhitecturii Utopiei lui Thomas Morus (1516). Şi, deşi ni se mai spune că utopienii ţin anale precise pe o durată de peste 1.700 de ani, de la începuturile civilizaţiei utopiene, e evident că, de fapt, această civilizaţie nu are istorie, iar oraşele sale nu au memorie. Acest fapt completează alte două particularităţi ale Utopiei – lipsa spaţiului privat (oricine poate intra în orice casă, ale cărei uşi nu au încuietori) şi faptul că toată arhitectura şi urbanismul insulei au fost proiectate, laolaltă cu legile cetăţii, dintr-o dată, de un singur om, regele Utopus, întemeietorul. Spaţiul politic şi spaţiul urbanistic, articulate laolaltă, nu cunosc istoria, schimbarea, conflictul între conservare şi inovare, iar extensia acestui spaţiu public fără memorie este completă, anulând chiar şi memoria privată.

Thomas Morus, cu o ironie nu tocmai lesne de decriptat, a construit în vorbe această societate într-un loc plasat nicăieri, numind-o chiar aşa, în greacă, „Nicăieri“. A pus-o în contrast total cu lumea reală, a Angliei şi a Europei, unde istoria conflictuală se împletea cu dezordinea aproape totală în ceea ce priveşte arhitectura oraşelor. A fost o modalitate literar-filosofică de a obiecta faţă de ambele extreme – deopotrivă faţă de dezordinea naturală şi istorică, dar şi faţă de planificarea totală? Posibil.

Cred că, în mare măsură, aceasta rămâne, până azi, dilema planificatorilor unui oraş şi mai