Sorin Ioniţă: „Lucrurile sunt aşa simple cu legea unică de salarizare încât nu încetez să mă mir de toată bulversarea, dilemele conceptuale, blocajele tehnice şi jacqueria sindicală care acompaniază această necesară şi îndelung amânată reformă.” Sursa: EVZ

Ea a intrat pe agenda guvernelor pe la mijlocul erei Năstase, când Banca Mondială şi partenerii europeni puneau condiţionalităţi Bucureştiului. Între altele, cereau ca statul să-şi numere mai bine angajaţii (sarcină nerealizată nici până azi, baza de date de la ANFP rămânând tot nefuncţională, deşi a fost plombată cu câteva sute de mii de euro din asistenţă) şi să ţină mai bine sub control salariile şi sporurile, altfel decât prin metoda clasică: dăm drumul la inflaţie ca să măturăm de pe piaţă banii virtuali, promişi fără acoperire economică.

Dar între timp a venit creşterea economică rapidă, România a intrat în UE, am scăpat de condiţionalităţi, aşa că vremurile bune n-au fost folosite pentru a restructura salariile bugetare (cum înţelept-motăneşte solicită azi unii lideri sindicali, să se facă reforma “pe creştere”, nu “pe scădere”). Mai mult: cu banii plouând în vistierie ca niciodată în istoria modernă a ţării, doi miniştri succesivi de finanţe (Vlădescu şi Vosganian) au adoptat o atitudine ostilă faţă de FMI şi Banca Mondială, ţinândule reprezentanţii la uşă şi torpilându-le programele, ca unii preşedinţi sudamericani când urcă preţul petrolului, răzbunând astfel frustrări naţionale (şi personale, din câte se aude, în cazul celor doi).

Doar ca să se întoarcă cu basca în mână după un împrumut câţiva ani mai târziu - dar asta e altă poveste. Nici vorbă n-a mai putut fi de raţionalizarea administraţiei şi salariilor, care au crescut în câţiva ani mult mai repede decât PIB-ul. Criza n-a făcut decât să grăbească spargerea acestei gogoşi cu iluzii vândute profesorilor şi funcţionari