Noua miză a salariului minim pe economie este efectul nefast al costului ridicat pe forţa de muncă. Un cerc vicios pe care nimeni nu-l rupe.
Legea salarizării unitare este prost primită de sindicate. Niciun sindicat nu e deplin mulţumit, mai mult, unele - cele care îi reprezintă pe salariaţii bugetari direct vizaţi de lege vor intra în grevă sau măcar vor demonstra împotriva ei pe 5 octombrie. Alţii, sau mai degrabă şi alţii, vor protesta împreună cu liderii confederali pe 7 octombrie, împotriva aceleiaşi legi, dar şi a unei alte chestiuni, pentru că, de data asta, pretenţia sindicatelor este de a trece dincolo de diviziunea sector publicsector privat şi să aducă tema salariului minim pe economie. Această nouă chestiune e o diversiune sau, în cel mai bun caz, o mutare nepotrivită a interesului spre o altă chestiune decât tema propriu-zisă care trebuie rezolvată acum: salarizarea sectorului public. Dintr-o perspectivă sindicală sau chiar de negociere, protestul poate avea un sens.
Legea ar urma atunci să fie în vigoare şi singura chestiune de negociat ar fi valoarea salariului minim sau, mai exact, acceptarea ca vestitul coeficient 1 din lege să fie considerat salariu minim pe economie şi impus la 705 lei. Există posibilitatea ca, odată acceptată prin lege această valoare ca reprezentând coeficientul 1, să avem din nou două salarii minime pe economie de la 1 ianuarie 2010. În sectorul public de 705 lei, iar în sectorul privat de 600 sau 650 lei, cât se discuta până acum că ar accepta patronatele. Nu e prima dată când se întâmplă acest lucru, dar, acum doi ani, salariul minim era mai mare în sectorul privat decât în cel public.
Care este salariul corect? Dacă la această situaţie mai adăugăm şi reglementarea conform căreia salariul minim pentru un angajat absolvent de studii superioare este de 1.200 lei, mai introducem o variabilă ciudată în siste
