Din ziua căderii Lehman Brothers şi până azi, leul a pierdut 17,67% din valoare în faţa euro. Putem considera asta o dobândă plătită pentru ghinionul de a avea doi ani electorali consecutivi. O factură semnată în alb de politicienii care, probabil, au simţit în buzunare doar criza imobiliară.

Anul trecut, în septembrie, se prăbuşea Lehman Brothers, una dintre marile bănci de investiţii din lume, iar pieţele financiare intrau într-o panică profundă, ce avea să atingă toate economiile planetei.

În doar două săptămâni, două bănci ipotecare, patru bănci de investiţii şi cea mai mare companie de asigurări a lumii se scufundau. Devenise clar pentru toată lumea că nicio afacere financiară nu mai era sigură. Sistemul financiar a îngheţat, deoarece dispăruse încrederea. Îngheţarea banilor a însemnat startul celei mai teribile recesiuni globale de la ultimul război mondial încoace. În România, veştile astea rele nu îngrijorau pe nimeni. Păream feriţi de contaminarea cu această criză, despre care lumea credea că aparţine doar băncilor expuse la tranzacţii financiare sofisticate, cu produse financiare „made in USA“, ticluite pe Wall Street şi mişcate la Bursa din Londra.

În România, 1 euro se cumpăra cu 3 lei şi 67 de bani la casele de schimb, guvernul liberal mărea pensiile, iar social-democraţii plusau, cerând majorarea salariilor profesorilor cu 50% şi înjumătăţirea TVA la pâine. Politicienii prizau aerul tare al alegerilor parlamentare care se apropiau şi, ameţiţi, promiteau pomeni şi mai ispititoare, chiar dacă nu era clar cum le vor onora. Mircea Geoană ar trebui să fie stânjenit şi astăzi de aiuritoarea sa ofertă lansată pentru repatrierea „stranierilor“, cărora le promitea 20.000 de euro la revenirea în ţară.

O singură voce lucidă lansa un avertisment. Guvernatorul Băncii Centrale, Mugur Isărescu, îşi sfătuia, în urmă cu exact un an, „colegii ban