Martorii trecutului unui oraş sunt punţi care asigură memoria urbană. Dacă prin politica unui dictator obtuz şi incult precum Ceauşescu oraşele României au fost mutilate, nu este permis ca, având pârghiile democraţiei, să tolerăm vandalizarea şi anularea reperelor constitutive pentru identitatea oraşelor şi pentru memoria culturală a locuitorilor lui. De ce avem nevoie de memoria culturală a oraşelor? Iată trei posibile răspunsuri.

Poate că, într-o ţară ca România, este mai uşor de înţeles valoarea culturală şi educativă a clădirilor istorice frumoase dacă plecăm de la exemple contrarii. Propun să ne gândim, aşadar, ce spune despre o parte dintre români şi dintre vizitatorii străini admiraţia pe care o fac publică la adresa Casei Poporului, chintesenţa urâţeniei şi a lipsei de proporţii, care, cel puţin pentru cititorii revistei 22, exprimă atât de fidel spiritul regimului ceauşist. Faţă de ea, până şi Casa Scânteii, ctitorie a dictaturii proletariatului, de inspiraţie sovietică, pare un exemplu de bun-gust! Departe de a fi văzută ca o ilustrare a spiritului dictatorial comunist, care rupe cu standardele estetice şi urbanistice ale secolelor anterioare, Casa Poporului este percepută de mulţi ca o realizare importantă, ca expresie a puterii faţă de care, subliminal, au încă un respect nesănătos. Din nefericire, Capitala posedă două repere definitorii ale epocii comuniste – Casa Scânteii şi Casa Poporului – care pun o amprentă tristă pe peisajul său urban, două cicatrici ale regimului dictatorial de care nu avem cum să scăpăm.

Ele ne conectează, împreună cu cartierele de blocuri, la comunism, printr-o relaţie mai puternică decât am fi crezut şi sperat. În aceeaşi logică, clădirile publice şi private construite înainte de instituirea regimului comunist ne conectează la trecutul nostru ceva mai îndepărtat de membri ai unei familii politice, culturale şi sp