Considerată de toţi o femeie uşoară, Elena Lupescu avea calităţi care mutau facilul plan al fizicului în seducătorul şi provocatorul plan al psihicului. Întocmai ca arhivele serviciilor secrete, mărturiile despre ultima parte a vieţii au început să apară abia după ani.

A lansat zvonuri, bârfă, dar şi un taior care îi poartă numele! Chantal De Quay, "designerul" Elenei Lupescu, aduce o fărâmă din vremurile când "Hiena" se îmbrăca la ea, în aceste vremuri când... diavolul se îmbracă la Prada!

Frumuseţea nu era punctul ei forte. Dar... era elegantă şi, în general, era o femeie prea modernă pentru timpul său. Depăşise cu mult imaginea femeii "la modă" la noi încă de pe la mijlocul secolului al XIX-lea, aceea a femeii de o frumuseţe perversă şi de o senzualitate morbidă. Depăşise chiar şi pragul României interbelice, când adevărata viaţă sexuală pentru multe femei începea după căsătorie, când gustau din fructul oprit al amanţilor. Era mai mult. Conform mărturiilor vremii, reprezenta "elogiul" tradiţiei femeilor cu personalitate, subtile, elegante, totodată prezente în lumea din spatele bărbaţilor şi, ce e mai important, avea umor, aceasta fiind una dintre calităţile pentru care o aprecia Carol al II-lea. Şi cu ce altceva dacă nu cu umor putea trata ieşirile la agăţat cu Buick-ul decapotabil ale regelui (conform memoriilor lui Constantin Argetoianu).

Se pare că era un fel de hienă a conversaţiei, fiind dispusă să discute despre aproape orice, dar nu fără argumente. Pe tărâm portughez, printre cei care au cunoscut-o, se spune chiar că o conversaţie cu ea era ca un fel de "club privat", conform principiului intră cine vrea, rămâne cine poate. Dar această "hienă" ştia să se şi îmbrace. Avea trup plinuţ, dar cu forme plăcute, iar când mergea îşi mişca provocator şoldurile, după cum notează Paul D. Quinlan în cartea sa "Regele playboy": "E