Grija pentru frumos, dar şi grija pentru exteriorul casei venea, desigur, din educaţie şi din sentimentul de apartenenţă la acest ceva care se numeşte Oraşul. Am mai păstrat noi astăzi acest sentiment de apartenenţă?
Există cărţi pe care după ce le-ai citit îţi e uşor să le împrumuţi: deşi au fost utile sau ţi-au procurat plăcere, cărţi de o valoare certă, nu ţi-au atins inima şi nici înstrăinarea lor nu te-ar îndurera. Cu totul altfel se întâmplă cu cele de care te-ai îndrăgostit sau care s-au legat de o perioadă din viaţa ta în aşa fel încât au devenit ori obiecte de ataşament indestructibil, ori martori ai unor evenimente memorabile. Pe acestea le ţii în bibliotecă pe un anume raft, le iei din când în când şi le răsfoieşti, la lumina discretă a serii, mai degrabă duminica. Uneori sunt cărţi vechi, cu hârtie îngălbenită de vreme, legate mai bine sau mai prost, după cum permite însuşi volumul în cauză.
Dacă au fost cumpărate din anticariat, au pe prima pagină semnătura celui care le-a cumpărat prima dată şi un an foarte îndepărtat, vestigii care pe orice adevărat iubitor de carte îl înduioşează, căci îi oferă o punte de legătură cu tinereţea cărţii. Şi, nu în ultimul rând, un clin-dil din partea celui care, primul, a iubit acea carte. După aspectul îngrijit şi după faptul că în anticariate găseai cândva, de multe ori, rafturi întregi din biblioteca aceleiaşi persoane puteai deduce că ea nu mai este în viaţă şi că moştenitorii sunt cei care au vândut cărţile pe preţuri de nimic. Cărţile păreau, astfel, nişte copii orfani care sperau o altă familie iubitoare...
Răsfoind albumul Farmecul discret al Bucureştilor, cu fotografii de Dan Dinescu şi o prefaţă de prof. Andrei Pippidi, editat de Institutul Cultural Român, am avut imediat certitudinea că mă aflu în faţa unei asemenea cărţi de suflet, pe care nu o împrumuţi. Titlul, ŕ la Bunuel, îţi dă de
