Pentru mine, frumusețea unui oraş, cu atât mai mult a unei capitale, constă în ponderea memoriei urbane pe care şi-a conservat-o. Vorbesc acum din perspectiva unui nativ bucureştean, legat prin nenumărate fire de memoria precomunistă a urbei sale (şi de ceea ce a mai rămas din ea). Dar cred că aproape orice turist de pe lumea asta se arată interesat în primul rând de zonele vechi ale oraşelor pe care le vizitează, de culoarea lor locală purtătoare de identitate estetică, de atmosferă, de specificitate stilistică...
Observația rămâne valabilă nu numai pentru Bucureşti, ci şi pentru turismul din oraşele noastre montane, din fericire ceva mai bine gestionate: aici, cel puțin, locuitorii au învățat să construiască în acord cu stilul cochet-imaginativ al libertății pretotalitare. Cât despre turismul estival... o, Doamne! Faptul că nu am ştiut sau nu am vrut să conservăm stilul balcanic al locuințelor tradiționale de pe litoralul bulgăresc, grecesc sau turcesc, înlocuindu-l cu dezolantele betoane ceauşiste (vezi oribila Mangalie, dar nu numai), a făcut ca litoralul autohton să fie din start handicapat sub raport ambiental în raport cu concurența sus-amintită.
Nu am nicio îndoială: proiectul de sistematizare urbană din anii lui Nicolae Ceauşescu a reprezentat, pentru oraşele şi satele noastre, cea mai hidoasă calamitate a secolului XX, atât prin ceea ce s-a distrus, cât şi prin modul în care s-a construit pe acele ruine. Dar, întrucât ireparabilul nu mai poate fi... reparat, întrebarea care se pune e ce se mai poate face acum cu ceea ce nu a fost încă distrus. După cum se ştie, o mare parte a clădirilor de patrimoniu bucureştene a fost supusă după 1990 degradării progresive (cu pierderi de proporții alarmante).
Unele zone vechi sunt amenințate de proiecte haotice de construcții, iar soluțiile urbanistice alese de edili şi arhitecți se dovedesc a
