De ce oare au o importanţă atât de mare clădirile istorice, s-ar putea întreba un cititor neavizat şi neinteresat, bine implicat în acest prezent, gândind şi trăind pentru viitor? Cum l-am putea convinge că dezvoltare nu înseamnă neapărat a avea peste tot turnuri cu geamuri fumurii?

O discrepanţă majoră se poate observa între lumea europeană occidentală şi lumea europeană orientală şi în ceea ce priveşte atitudinea faţă de trecut. Cele două lumi, având concepţii diferite faţă de ideea de prezervare a vestigiilor trecutului, se întâlnesc în spaţiul românesc parcă reproducând linia de demarcaţie teoretizată de Samuel Huntington, despărţind România în două, Transilvania central-europeană şi Vechiul Regat orientalizat. Ştim bine cât de importantă este memoria urbană în Europa Occidentală, ce accent se pune pe prezervarea clădirilor care vin din istorie, ce parte din orgoliul local este ocupată de acest patrimoniu istoric, cunoaştem invidia pe care o au americanii faţă de Europa, privită ca un muzeu în aer liber, invidie plastic exprimată în romanul lui Paul Auster The Music of Chance, când doi câştigători excentrici la loto, deveniţi multimilionari, decid, în timpul unei vizite în Irlanda, să cumpere ruinele unui castel... pe care îl transportă, piatră cu piatră, în America, fascinaţi fiind de vechimea pietrelor care au văzut trecând istoria şi pe Cromwell făcându-le praf.

Există însă şi o cultură diferită între Transilvania şi Vechiul Regat în ceea ce priveşte atenţia îndreptată către patrimoniul istoric, exemplele cele mai elocvente fiind renaşterea Sibiului, prin restaurarea comorilor trecutului, şi băltirea progresivă, dacă nu distrugerea deschisă, a patrimoniului din Bucureşti. Ni se pare că exemplul Sibiului a fost unul motivant pentru restul urbelor transilvănene care încearcă cu mai mult sau mai puţin succes (şi în funcţie de bugete şi ştiinţa admi