Decorul lui Dragoş Buhagiar îmbracă, precum o a doua cortină, scena mare, sugerând, în ambianţa vremurilor mai noi, ibseniana casă cu păpuşi. Dincoace de faţada simbolului împlinirii afişate, model diseminat oriunde, timpul şi oamenii sunt marcaţi de fantasmele tranziţiei cu alienantele şi fatalele ei oportunităţi previzibilă astfel, dezvăluirea din final se integrează conceptului plastic în consecinţă logică , e piscina părăsită unde sălăşluiesc frunze moarte; încât distanţa dintre personajele dominate de propria condiţie le micşorează statura şi le augmentează fizic solitudinea.
Privite de la balcon, sunt fragile făpturi dintr-un alt univers, spectatorul din primele rânduri percepe însă mai acut starea de captivitate. Dublă perspectivă angajată în spectacolul Toţi fiii mei, pus în scenă de Ion Caramitru, a cărui premieră a inaugurat stagiunea Teatrului Naţional din Bucureşti. Inspirată de un caz real amplu comentat în presă, piesa lui Arthur Miller, scrisă în 1947, distinsă cu Premiul Criticii şi Premiul Tony pentru cea mai bună piesă a anului, montată de Elia Kazan, a cunoscut deopotrivă adversitatea autorităţilor, succesul de public, multiple ecranizări, având în distribuţie monştri sacri, dar şi o pleiadă de admiratori care şi l-au revendicat drept un deschizător de drum.
Portretul unui Harold Pinter este elocvent nu doar pentru personalitatea scriitorului. În România, a fost jucată în 1948, cu Aura Buzescu în rolul Kate Keller, scenografia fiind semnată de Liviu Ciulei. Astăzi, reluarea piesei, după mai bine de o jumătate de secol, într-o versiune ce aduce în scenă interpreţi de talia lui Victor Rebengiuc şi Sanda Toma, alături de mai tineri actori afirmaţi sau abia trecuţi de pragul debutului, reprezintă, prin analogiile manifeste, un binevenit act de conştiinţă despre semnificaţiile teatrului în societate. Şi, implicit, despre năruirea fr
