În lipsa unei strategii naţionale de politică externă, după intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO, România a lăsat tot pe plan secundar relaţiile cu ţările care nu fac parte din structurile euroatlantice. Raporturile politice ale Bucureştiului cu Rusia rămân nedefinite, iar legăturile cu Moldova şi Ucraina sunt în impas.

Completare la dosarul Memo pentru viitorul Preşedinte din FP România nr. 12 (septembrie/ octombrie).

Peste doar câteva luni, se vor împlini trei ani de la câştigarea de către România a calităţii de membru al Uniunii Europene. După admiterea în Consiliul Europei în 1993, şi în NATO zece ani mai târziu, intrarea în UE la 1 ianuarie 2007 a marcat încoronarea unui intens efort naţional de peste un deceniu şi jumătate.

Într-adevăr, integrarea României în toate organizaţiile europene şi transatlantice a constituit pentru toate guvernele noastre de după 1989 principalul obiectiv naţional, larg sprijinit de societatea românească şi, prin urmare, prioritatea absolută a politicii externe româneşti. În condiţiile efortului major, pe deplin justificat, vizând integrarea europeană a ţării, relaţiile României cu ţări europene vecine nemembre ale UE, şi în special cu statele şi cu organizaţii internaţionale din afara spaţiului euroatlantic, au fost tratate ca obiective de interes secundar sau puse pe o poziţie de aşteptare.

Aşteptările românilor

În această situaţie, societatea românească se aştepta ca, odată cu înfăptuirea obiectivelor sale prioritare privind integrarea europeană, România să se implice activ, constructiv şi concret, cu creditul conferit de noua sa calitate de membru al Uniunii Europene, Consiliului Europei şi NATO, într-un proces hotărât de construire a unor raporturi de bună vecinătate cu toate statele din zonele apropiate, de extindere a relaţiilor sale tradiţionale cu state de mare interes e