Conştient de grotescul situaţiei, sper să se încheie ceea ce am convingerea că nu este polemica momentului: istoria,
şi îndeosebi istoria artei noastre, au trecut de mult peste momentul babo-ciucurencist.
Mă simt jenat de faptul că disputa din jurul textelor mele despre Vladimir Zamfirescu continuă la un nivel pompieristic, cu infime angajamente intelectuale. Eu nu am scris nimic cu ură şi orbire, ci doar cu groază şi durere. Vehemenţa textelor respective reda ultragierea mea ca privitor, atins de kitsch-ul patent al unei arte cu pretenţii geniale. Tonul transcria exasperarea în faţa adulării, acum, a unui model de artă şi artist (modelul babo-ciucurencist, în raport cu care Vladimir Zamfirescu este doar un caz oarecare) ce a corodat, în ultimele decenii, tot ceea ce ar putea însemna autenticitate creatoare în arta noastră matură.
Nu am să reiau aici argumentele din textele publicate anterior în revista 22. Referitor însă la convingerea exprimată de Andrei Brezianu, în articolul Un Zoil al zilelor noastre, din Dilema Veche nr. 287, anume că Vladimir Zamfirescu reia clasicii artei universale cu aceeaşi îndreptăţire cu care, printre alţii, Picasso îl reia, în Meninele sale, pe Velázquez, trebuie făcută cel puţin precizarea că Picasso aduce cubism acolo unde acesta nu era şi nici nu adia. Meninele sale nu arată deloc, dar deloc precum acelea ale lui Velázquez. Géricault, amintit şi el de Andrei Brezianu, aduce romantism în barocul lui Caravaggio. Van Gogh aduce expresionism în realismul lui Holbein etc. etc. Toţi artiştii adevăraţi au adus ceva fundamental nou atunci când şi-au reluat înaintaşii, tocmai pentru că s-au adus pe ei înşişi, nu nişte fantoşe fără conţinut.
Vladimir Zamfirescu, precum toţi babo-ciucurenciştii, aduce rembrandtianism în schemele rembrandtiene, îl aduce pe Renoir în tablouri gen Renoir şi pe Caravaggio în tablouri gen
