Octav Căzmâncă n-a mai avut răbdare până astăzi, când îşi aniversează ziua de naştere, pentru a expedia misiva festivă adresată partidului din care face parte în calitate de membru fondator, pentru a-şi face cunoscută intenţia de a se autosuspenda. Ce înseamnă autosuspendarea? A definit-o chiar preşedintele actual al partidului, pe la o nuntă din Ardeal unde l-a ajuns din urmă vestea: „păi e autosuspendat de vreo cinci ani!”. Adică nu mai există pentru noi. Nu i-am mai dat nici funcţii, nu l-am mai chemat nici la şedinţe, n-a mai apărut nici pe vreun mic ecran...

Cozmâncă e o figură aparte în politica post decembristă. Ucenicit la şcoala fostului partid, unde „cadrele hotărau totul”, s-a dovedit un destoinic activist din categoria celor de care are nevoie ca de aer orice partid: un organizator meticulos şi temeinic. Unul dispus să muncerască din zori şi până-n noapte (pe vremea când era ministru în guvernul Năstase circula o glumă: dacă în noapte mai era vreo fereastră luminată în Palatul Victoria, aia era sigur de la biroul lui Cozmâncă), să-şi turtească fundul pe scaunele unor şedinţe interminabile şi să urmărească cu enervantă tenacitate îndeplinirea sarcinilor trasate. Lucru pe care, în general, nici un politician serios nu mai are răbdarea să le facă, renunţând la aspectele mai agreabile ale condiţiei sale (talk-show-urile, tăierile de panglici, şuetele la cârciumi de protocol). Până acum vreo patru ani şi ceva, Octav Cozmâncă a fost omul pe care s-a sprijinit scheletul organizatoric al PSD-ului, organizatorul de campanii electorale şi responsabilul cu activităţile din teritoriu. Lipsit de carismă şi mai puţin dotat pentru activităţile ce implicau şmecheria jovială a unui Hrebenciuc sau frăţiile discrete şi eficiente construite de un Mitrea, Cozmâncă s-a trezit deodată în afara jocului: manevrele oculte de la Congresul din aprilie 2005 l-au pus în f