S-au căsătorit cu mai bine de 30 de ani în urmă. Ceva le-a lipsit însă din primii ani: un copil. Într-o zi de noiembrie, au mers la Centrul de plasament. Roxana nu avea nici măcar un an. S-au hotărât repede. Au vrut să fie fetiţa lor. Câteva luni mai târziu, copilul s-a îmbolnăvit. Diagnosticul de la Bucureşti a fost necruţător. Soţii Truică simt şi acum că Roxana e darul lui Dumnezeu pentru ei.

Un copil cu păr negru, des şi aspru, uşor ciufulit, se uită nedumerit spre intrare. E timpul să meargă la bunica, la câteva apartamente distanţă, însă nu vrea să plece de acasă când vin musafiri. Mama ar vrea să audă cum întreabă „Cum te cheamă?“ în franceză. „Comment t'appelle tu?“, vine, clar, cu accent uşor graseiat, reacţia. Cu mâinile aşezate pe picioarele subţirele, cu ochii mari, plini de curiozitate, Roxana aşteaptă, mişcând încet, cu greutate, roţile căruciorului în care stă.

Undeva în Rovine, o alee pitulată după un bloc duce spre apartamentul familiei Truică, de la etajul doi. În fiecare zi, Ioana (Nela, cum îi spun cunoscuţii) sau Carol coboară cu Roxana în spate. Le e din ce mai greu. Când era mică, o ridicau ca pe un fulg. Acum, ea a crescut, ei au început să îmbătrânească. N-ar renunţa însă pentru nimic în lume la copilul lor. „Prima dată când am ajuns la Bucureşti - ea avea un an şi ceva, abia o luasem din leagănul de copii, medicul ne-a spus: «Daţi-o înapoi, căci va avea probleme mari de retard motor!». Am vorbit cu Truică la telefon, l-am anunţat şi pe el şi, când am ajuns acasă, nici n-am stat prea mult de vorbă. N-am vrut s-o dăm înapoi. Poate că aşa a vrut Dumnezeu, să fie crucea noastră. Sau poate e norocul ei... S-o aibă cineva în grijă şi s-o iubească“, spune mama copilului, cu tărie şi cu asumare. Când au înfiat-o, în noiembrie 1996, nimeni nu le-a spus că fetiţa se născuse cu probleme. Ştiau doar că se grăbise să vină pe lume cu dou