Când înnegrea caietele ce aveau să compună „Jurnalul unui jurnalist fără jurnal” (adică între 1983 şi 1989), Ion D. Sîrbu dialoga „în orb”.

Prin conţinutul lui duşmănos faţă de regimul comunist, Jurnalul era nepublicabil şi ţinut în secret, o operă de sertar pe care numai o altă epocă, a libertăţii, o putea aduce la suprafaţa editorială. Acest fapt este esenţial şi el direcţionează întregul flux confesiv al autorului. Fostul student preferat al lui Blaga scria nu pentru prezent, pentru publicul lui, ci pentru viitor, către un destinatar necunoscut şi trăind într-un timp istoric mai norocos.

Altfel spus, pentru noi. Curajul lui Ion D. Sîrbu se înfăţişează în toată splendoarea lui tragică în paginile de jurnal şi corespondenţă. Aceasta din urmă a fost strânsă, după Revoluţie, în mai multe volume, între care se detaşează „Traversarea Cortinei”. Deviza autorului pare să fie: „Am trăit periculos, scriu periculos”. Cercul politic-civic se intersectează, la el, cu cel literar-artistic, rezultatul fiind o literatură a adevărului, legitimată prin scriitura, dar mai ales prin conţinuturile şi sensul ei documentar.

În epistole, dialogul cu un interlocutor îi oferă o marjă mai mare de autoprezentare şi exprimare, precum şi o sporită legitimitate pentru simpaticul său egocentrism. Dar în prezentul trist (ceauşist) al redactării, scrisorilor şi manuscriselor le rămâne şansa de a fi citite, peste umărul autorului şi al prietenilor săi apropiaţi, exclusiv de către bunul Dumnezeu.

În viitorul sperat altfel, cu totul altfel, opera sa va putea însă apărea în integralitatea şi integritatea ei morală, vorbind, în limbajele specifice literaturii şi documentului, despre scriitorul care a creat-o şi omul care a trăit-o. Ion D. Sîrbu a murit pe 17 septembrie 1989, la Craiova, cu trei luni înainte de începutul Revoluţiei, la Timişoara.