Care sunt astazi adevaratele puteri in statul care se numeste, de la 1881 incoace, Romania? Dupa ultimele observatii directe, pe care le poate face cu ochiul liber orice cetatean atent la actualitati si cu capul pe umeri, ele nu sunt nici Legislativul, nici Executivul, nici juridicul. Parlamentul este, de cel putin un deceniu – daca nu chiar de la inceputul neocapitalismului de buticareala si mucava al tarii noastre –, un mamut opintit care ba adopta pausal, fara sa stea pe ganduri, legile la pachet, ba intarzie cu anii in amanarea deciziilor. Oricum ar fi si dincolo de schimbarile aduse de alegeri in configurarea guvernelor, Executivul i-o ia mereu inainte, adoptand ce socoteste util sa adopte in proceduri de urgenta, cu ordonante, prin asumari de raspundere sau alte formule retorico-oficiale.
Nu o duce insa mai bine nici Executivul insusi, prizonier al unor formule de activitate pe care ba nu le stie asimila, intelege si utiliza, ba nu le suporta, ca fiind prea inguste si constrangatoare. Asa devine cazul ca, din arbitru intre puteri, presedintele ajunge "jucator", incurcand suplimentar functionarea institutiilor statului si inovand periculos, cu crearea impresiei de nazuinte la un regim de autoritate personala.
La randul lui, cabinetul este alcatuit din ministri cat mai disciplinati, alesi tot mai mult dupa capacitatea lor de a nu misca in front in raport cu partidul care i-a propulsat. Aici paralizia pare sa fie inteleasa ca o garantie a competentei. Lucrul este periculos fiindca, de dupa chipul in general onorabil al demnitarului, se iteste cate un ambitios cu agenda si gasca proprie, cu interese cat casa – simbolice sau/si materiale – si cu o incompetenta trufasa, care, nu o data, impune agenda si produce efecte derizorii sau dezastre de-a dreptul.
Nici cu oamenii legii nu mi-e rusine. Prinsi intre legi vechi si legi noi, mani
