În decembrie 1978, s-a ţinut cea de-a treia Sesiune Plenară a celui de-al XI-lea Comitet Central al Partidului Comunist Chinez, în cadrul căreia s-a decis lansarea reformei şi deschiderea ţării către lume.

Cei 20 şi ceva de ani de reformă şi deschidere, ca o „unitate istorică" specială sunt pagini minunate în istoria Chinei moderne şi a economiei globale. Banca mondială sublinia: „Chinei i-a trebuit doar o generaţie pentru realizările sale, în timp ce altor ţări le-a luat câteva generaţii".

La sfârşitul anilor '70, RPC, pierzând 20 de ani prin ratarea oportunităţilor de dezvoltare, avea nevoie să îmbunătăţească fiecare sector şi fiecare industrie. Sistemul economic planificat implementat pentru o lungă perioadă de timp nu era adaptat dezvoltării productivităţii. Indicelepreţului de piaţă naţional la acea vreme era sub 10 procente, iar preţul diferitelor utilităţi era strict controlat de stat. Peste 95% din valoarea totală a producţiei industriale se făcea după un plan scadent. Eficienţa productivă a întreprinderilor era destul de redusă. Un total de 97% din economiile societăţii venea de la departamentele de stat. Nu existau datorii sau capital străin, iar gradul de dependenţă faţă de comerţul extern era mai mic de 5%. China făcea rareori comerţ internaţional.

Pentru a liberaliza şi dezvolta productivitatea a fost necesar să se ducă la bun sfârşit reforma, cu scopul de a depăşi blocajul sistemului şi pentru deschiderea către lumea din exterior, în vederea promovării competiţiei şi cooperării. Munca de pionierat fără precedent pentru reformă şi deschidere reprezintă cel mai anevoios şi complicat experiment din istoria economiei chineze de până acum.

„Economia de piaţă este, de asemenea, pentru socialism", a spus Deng Xiaoping, subliniind o concluzie de importanţă strategică. În primăvara anului 1992, arhitectul-şef al reformei şi al polit