Când, la sfârşit de săptămână, ţi se întâmplă să ajungi în Valea Prahovei sau prin alte locuri muntoase, trăieşti cu intensitate maximă conflictul dintre instinctul de confort, propria natură sedentară şi veleitatea sportivă, fantasma performanţei fizice. La poalele muntelui, conştiinţa vinovată a citadinului sedentar e mai zgândărită ca niciodată de perspectiva gestului sportiv: să moţăi până la amiază sau să înfrunţi crestele, în zori?
Ieri . Sportivul clasic va opta pentru calea cea grea. Montaniardul, drumeţul transfigurat de misiunea nobilă a ascensiunii montane, vede în culmi o provocare personală, o întrecere cu sine însuşi. El pleacă la drum încruntat, cu aerul că s-ar putea chiar să nici nu se mai întoarcă. „Cu natura nu te joci“, e dictonul său favorit. El nu se plimbă, ci face trasee, escaladează, stabileşte recorduri, retrăieşte, în fond, lupta originară cu natura.
Azi . Cei mai mulţi oameni însă reuşesc să împace remarcabil ambele porniri. Sunt cei care merg pe munte cu oraş cu tot. Prezenţa lor în locuri aparent inaccesibile e o victorie domestică repurtată pe culmi sălbatice. (Aparent sălbatice, căci vârful din zare, învăluit în neguri, ascunde, de fapt, o cabană cu parcare, antenă de satelit şi mititei.)
E o victorie pe care drumeţul o împarte generos cu tovarăşul său de drum – aparatul, fie el autovehicul, cameră digitală sau echipament sportiv. Natura devine un poligon de încercare a performanţelor tehnice ale ultimelor achiziţii.
Apetitul sportiv, veleităţile artistice şi lenea citadină se împacă în cele din urmă, fericit, la o ciorbă caldă, în aburii căreia depeni, pe ecranul camerei digitale, fotografiile de peste zi. Drumeţul nostru e sportiv prin echipament, artist în proporţie directă cu numărul de pixeli ai camerei digitale şi frate cu natura prin simpla prezenţă şi, desigur, prin a
